A apărut de curând la Paris, la Editura Non Lieu condusă de Michel Carassou, excelentul cunoscător și studios al avangardei românești, editor pasionat de literatură română, o carte dedicată unei importante actrițe, Génica Athanasiou, cu o activitate teatrală mult aplaudată la Paris în vremea ei, adică în anii ’20-’30. Este semnată de cercetătoarea franceză Laurence Meiffret, de meserie istoric, autoare de studii medievale, dar și curatoare de expoziții, cum a fost și cea consacrată artistei la București, în anul 2019. Génica era fiica unui negustor cu rădăcini balcanice, aromâne, Gheorghe Tănase, iar una dintre fiicele sale gemene, născută în anul 1897, a fost Eugenia, desigur Tănase, apoi Tănăsescu, în fine Athanasiu, într-o epocă în care copiii primeau nume derivate din cel al taților, cum a fost cazul multor Ionești, Popești, Georgești, Vasilești… (Mama, Ecaterina, provenea dintr-o familie de țărani din bănățeanul Buziaș).
După ce a organizat, în colaborare cu Muzeul Național al Literaturii Române și cu Institutul Francez, expoziția bucureșteană, prezentată la Galateca din incinta Fundației „Carol I”, Laurence Meiffret a revenit asupra subiectului, într-un dens volum de reconstituire a vieții artistei, pus sub titlul Génica Athanasiou. Antimuza lui Antonin Artaud. A descoperit-o pe comediana ca și uitată după publicarea în 1966 la Editura Gallimard a corespondenței dintre marele actor și teoretician novator al teatrului european, afirmat și ca actor de film (autor, mai târziu, al celebrului studiu Teatrul și dublul său, în care va lansa formula „teatrului cruzimii”). Un schimb de scrisori pasionale, început în 1924, mărturii ale unei mari iubiri, nu lipsite de tensiuni și sfâșieri, momente de ruptură, reconcilieri, încheiate cu o definitivă despărțire în anul 1927, când actrița noastră se îndrăgostește de alt bărbat, Jean Grémillon, regizor și actor, în împrejurări în fond dramatice, fiindcă Artaud, moștenitor al unei boli care i-a măcinat viața, ajunsese dependent de drogurile care-i mai alinau suferințele, fiind internat în spitale psihiatrice. Își găsise și el o altă parteneră, dar marea sa iubire rămăsese tot Génica.
Venea din Marsilia, unde se stabilise familia lui, cu origini de asemenea balcanice, în greco-turcescul Smirna-Izmir, o cunoscuse pe actrița româno-franceză cu ocazia montării piesei lui Calderon de la Barca, Viața este un vis, la Théatre de l’Atelier al marelui regizor Charles Dullin, unde partenera sa, Estrella, fusese Génica. Au făcut atunci o pereche memorabilă, cu mare ecou în presa pariziană, pentru ca un alt succes de răsunet să fie interpretarea personajului Antigona din piesa cu același titlu a lui Jean Cocteau, în care Artaud îl juca pe bătrânul orb Tiresias. Acesta a fost rolul care a consacrat-o definitiv pe artistă.
Plecase din București spre capitala Franței atrasă de noul teatru francez (a studiat la Conservator sub îndrumarea cunoscutului regizor și actor Jacques Copeau, fondator al Teatrului Vieux Clombier) și urma să participe la principalele momente de afirmare ale avangardei teatrale franceze din acei ani, cu roluri importante și în câteva filme mute precum Scoica și clericul (1927), Maldone (1928) și Paznici de far (1929). Cel dintâi a deschis calea filmului suprarealist (în regia lui Germaine Dulac), fiind eclipsat totuși de apariția peste doi ani a Câinelui andaluz al lui Dalí și Buñuel. Celelalte două au fost regizate de Jean Grémillon, legat și el de mișcarea teatrală și cinematografică novatoare.
O documentare cvasiexhaustivă a asigurat construcția solidă a acestui amplu studiu biografic. El pune într-o paralelă expresivă viața și cariera lui Antonin Artaud, foarte activ și el în cadrul Atélierului, fiind unul dintre actorii cei mai apreciați ai momentului. Între Marsilia și Paris circulă un personaj fascinant, evocat în foarte vii portrete, ancorat organic în viața trupelor teatrale ale lui Dullin sau Copeau, apoi ale lui Jean Grémillon, reputat regizor și actor.
Așa cum procedase și în reconstituirea atmosferei artistice bucureștene, cu regizori ca Soare Z. Soare și actori de mare clasă ca Ion Manolescu, Marioara Voiculescu, A. Pop-Marțian și mai ales George Vraca, asociați cu figuri de mari artiști care au ilustrat și scene-reper ale Franței, ca Yonnel, De Max, Maria Ventura, Elvira Popescu, Laurence Meiffret retrasează cu talent evocator și secvențe dintre cele mai însemnate din istoria artei dramatice din capitala Franței. Documentarea este și aici foarte bogată și nu rămâne la expresia seacă a informației, ci capătă viață, culoare, e însuflețită de un remarcabil har scriitoricesc, ilustrat de o întreagă galerie de portrete de mari regizori și actori de seamă, toate plasate într-un mediu uman și creator cu reliefuri ce se rețin. Fiecare informație documentară are parte de complemente narative, de reconstituiri de scene de viață din care transpare angajarea pasionată în actul de creație, cu un idealism ce lasă în plan secund interesul material – care interes a fost, de fapt, mai întotdeauna nerealizat, căci respectivele trupe de actori s-au găsit nu o dată la limita supraviețurii, fără ca aceste situații precare să le fi descurajat.
Génica Athanasiou li s-a integrat deplin, cu evidente afinități elective, sub semnul generozității tinerești și al dăruirii romantice pentru cauza Artei. În acest mediu, ea a făcut o figură oarecum exotică, afișând o postură de femeie energică, cu o viață interioară tumultuoasă, înconjurată de o aură de mister, în stare să transmită publicului puternice tensiuni dramatice, încât în ipostaza tragicei Antigona a putut fi caracterizată de critici ca „extraordinară”, o adevărată „égérie”, muză inspiratoare a avangardei artistice a momentului – într-un mediu frecventat de actrița noastră, în care strălucea o altă dansatoare trecută prin atelierul lui Brâncuși, Lizica Codreanu… (Génica a uimit și ea publicul ca dansatoare de mare expresivitate). Unii i-au obiectat doar accentul românesc la care n-a putut renunța de tot niciodată, dar altora le-a plăcut tocmai această notă de insolit vocal, tot așa cum Elvira Popescu va fi aplaudată pentru același „defect”, pe care a știut să și-l chiar cultive, cunoscându-i farmecul cuceritor.
Au rămas, făcute de marele artist-fotograf de avangardă Man Ray, câteva imagini ale Génicăi Athanasiou, în costumație somptuoasă realizată, printre altele, de Coco Chanel, dar și cele în care foarte frumoasa artistă poartă o bluză românească.
Pe acest fundal foarte animat, tulburat totuși din când în când de dificultățile materiale inevitabile ale vieții de artist, se înscrie și relația celor doi îndrăgostiți, Génica și Antonin Artaud. O relație nu întotdeauna deplin armonioasă, cum am spus, dar stând mereu sub semnul înalt al pasiunii, cu atingerea, nu o dată, a cotei patetice. Extrasele oferite de autoarea cărții din corespondența lor sunt grăitoare prin marea lor însuflețire, prin patosul angajamentului pasional. Pentru Artaud, femeia iubită este, cum spune într-o scrisoare, „centrul, începutul și sfârșitul vieții mele” – și pe acest ton vor fi redactate majoritatea scrisorilor din această etapă a iubirii înflăcărate. Vor urma, desigur, și momentele de tensiune, nesiguranță, decepție și amărăciune, încheiate cu ruptura inevitabilă.
Înstrăinarea se produce treptat, mai ales după vizita Génicăi, în 1923, la București, unde plecase să-și vadă mama. Femeia nu va mai răspunde așteptărilor înfrigurate ale bărbatului, tonul mesajelor lui este din ce în ce mai disperat, atingând nivele paroxistice – cum se poate vedea din scrisorile începutului de an 1924: „Nu trebuie să fii, Génica, mai nemiloasă decât viața. Ca să-ți liniștesc sufletul, dacă vrei ne vom vedea de mai puține ori, dar vom fi mereu două suflete ce se iubesc în ciuda a orice, mai presus decât viața / mai presus decât împrejurările, / mai presus decât lucrurile care se întâmplă” sau: „Salvează-mi viața. Salvează-mi sufletul, Génica… Sunt în infern pentru toată viața, dacă nu-mi scrii…” Iar această mare pasiune nu s-a stins, de fapt, nici atunci când Artaud s-a îndrăgostit de o altă femeie.
Emoționantă este și evocarea anilor târzii ai artistei, care nu mai primea roluri centrale ca odinioară, în piesele amintite, printre care într-un prim spectacol (1925) cu piesa lui Paul Claudel Partage de midi, regizată de Artaud – și atâtea altele. S-a stins în iulie 1966 la Pont aux Dames, o casă de îngrijire a foștilor actori, din apropierea Parisului. Acolo a descoperit Laurence Meiffret un număr însemnat de documente, valorificate admirabil în cartea sa. Traducerea ei, promisă de Muzeul Național al Literaturii Române, va permite și publicului mai larg de la noi cunoașterea vieții și creației unei personalități salvate, iată, de la o nedreaptă uitare.