Să ne imaginam un creier-hidră, însă nu hidra (antică) supraveghind mofluză intrarea în Hades ci, din contră, proiectăm o hidră emanatoare de bucurie curioasă în procesul de înălțare la exponențialele deziderate de cunoaștere generate prin prisma fiecărei tentacule/ zone de interes. Minți/ corpuri desegregate, la nesfârșit re-fixate pe un model pozitiv de așteptare exploratoare – creierele hidră, instrumentele artiștilor/ intelectualilor contemporani (dansatori, artiști vizuali, scriitori, teoreticieni, curatori etc.) ne suscită o atenție particulară, având în vedere cadrele de expunere din ce în ce mai versatile ale fiecăruia, prin intermediul unei arte relativ fresh în România: performance-ul. În cele trei episoade de apropriere a conceptului în discuție vom urmări atât o genealogie a lui, cât și trasarea unei descrieri de de-cadrare a câtorva dintre demersurile figurilor din zona performance-ului, prezente, iată, în special după anii ‘60, pe scenele internaționale ale artei. În România, cei mai aprope de performance din spațiul literar sunt poeții – ne întrebăm, astfel: e performance-ul, venind dinspre cadrele lor, o imixiune politică isterică, dar necesară sau – ce aduce nou convulsivitatea acestui estetism urgent?
Dimensiunea pozitiv-haotizantă a performance-ului
Deși conceptul de performance s-a decantat, în primul rând, în jurul ideii de artă dramatică (“comedia dell’Arte […] urmărea mai degrabă un scenariu decât un dialog scris”, Victor Turner, The Anthropology of Performance, p.27), există la numeroși teoreticieni (Victor Turner, Auslander, Laura Cull etc.) direcții de genealogizare ce demarchează clar performance-ul de teatru, insistând pe dimensiunea sa “volatilă”, de instantaneu bulversant, odată cu punctarea unor secvențe de switch la nivelul regimului de expunere: commedia del’arte, teatrul Noh și bogatul grund teoretic din interiorul literaturii și scrierilor lui Antonin Artaud. Victor Turner și-a asumat cartografierea performance-ului, dincolo de privirea-instrumentar a unui teoretician care livrează justificator o conectivitate între concepte. A arăta că performance-ul, și orice regim care i se atașează (literatura, de exemplu), este o chestiune profund pragmatică (“nu doar oglinzi, ci oglinzi magice ale realității sociale.”, p. 42, Idem), reușind să cuprindă, concomitent, intenții terapeutice și, nu în ultimul rând, exalând o anumită temporalitate fără pretenții de act “major” în zona estetică/ stilistică presupune la Turner o călătorie antropologică reală de apropriere a anumitor ritualuri, moduri etc. Instrumentarul lăsat de Turner în Antropologia performance-ului e unul, în consecință, profund conectiv, ascuțind direcția de interdisiciplinaritate a oricărui act de expunere, șansa noastră de modificare și împrietenire reală cu haosul rămânând cea a deschiderii, a multi-permeerii și modificării nivelelor de real, a “producerii de Real” în termeni deleuzieni). Indiscernabilul, improbabilul, ambiguitatea contextuală catalizatoare nivelează ideea de performance. Turner i-ar asocia acestui spectru conceptual un marcaj profund concret de raportare la show-ul cu bule de insight: ideea de creier ca și “organ liminal operând undeva între fixare genetică și libertate radicală” (Idem, p. 12). O intruziune cu efecte sănătoase în real, o linie de fugă perpetuă a outsider-ului care vânează mișcarea pentru a-i cuceri intensitatea și a livra altele apoi, un joc al terțului (dincolo de dualitatea obiect-subiect – ele însele divizate pe interior-, efectele-eveniment ale relațiilor sunt cele care controlat-incontrolabil își iau deciziile și fac realitatea – de aici și sublinierile lui Turner cu privire la etimologia termenului de “dramă”, acesta fiind egal în greacă ideii de “a face” sau în indoeuropeană “a munci”) presupune înțelegerea ideii de colectiv/ grup, multidimensionalitate ritualistică și, poate cel mai important, ideea de transgresiv. De la R. Grimes, care asociază ritualul unui “proces transformativ revelând clasificări majore, categorii și contradicții ale procesului cultural”, Goffman susținând că “întreaga lume e o scenă”, (Idem, p. 75), până la Turner însuși afirmând dimensiunea de vindecare la care se dedă post-efectul unui performance – “Drama vindecă, arta remediază, muzica alină, romanul e terapeutic. A ajunge să te cunoști înseamnă a începe să te vindeci.”, (Idem, p. 106) – ni se pune constant în vedere șansa dată de criză (o obsesie teoretică și a lui Foucault sau Deleuze). A transgresa (după cum ne lămurește și Genette, îngroșând alonja imanentă a oricărei mișcări trans-cedentale, adică una care depășește literalmente o limită) responsabilizează într-o manieră “subjonctivă” o societate (cealaltă fiind, după Turner, una “indicativă”, adică normală, “normopată” după cum îi spunea și psihoterapeutul Jean Oury). E necesară, însă, o fuziune obligatorie indicativ (normal) – subjonctiv (estetic) ce ar genera, la fel ca în teatru Noh, magie. Nu doar un efect, ci un calup de real în real, performance-ului i se pot cola multipe alte denumiri sau spectre de traducere: Turner ne aduce aminte de conceptul de “ilinx”, ce curpindea “toate jocurile care încearcă să creeze dezechilibru” (Idem, p.127) sau “carnavalul” – “depozitul experiențelor noastre ancestrale.”, (Idem, p. 167).
Performance-ul nu e teatru
Philipp Auslander în Performance stabilește faptul că performance-ul nu e reprezentare și nu e teatru (se aduc exemplele lui Pontbriand și Feral care în 1982 refuză artificialitatea teatrului), acesta -transformă- o situație (după Derrida), glisând între text, personaje și public; scriitori (precum Henry James, Robert Frost sau Norman Mailer) pot fi performerii propriilor texte literare (citându-l aici pe Richard Poirier din The Performing Self, 1971), se marchează ideea de naivitate sacră a performance-ului din mitologia chineză. Performance-ul nu va fi, astfel, o meta-experiență în afara vieții, e experimentarea care crează real. Se proiectează experiențe dionisiace virtuale, Auslander vorbind de o “techno-performativitate”, o “teleprezență” (“medii generate de computer, stații spațiale, recifuri de corali și reactori nucleari”, Auslander Philip, Performance, p. 220), o realitate post-umană, deci, a “experimentării smerite” de care vorbește și Rosi Braidotti.
Teatrul va deveni, astfel, nu neapărat cathartic, ci profund revelatoriu, în cel mai organic sens posibil. El va mișca moleculele, asemenea unei “boli contagioase”, spune undeva Artaud: “rupe conflicte, eliberează forțe, deschide posibilități și dacă aceste posibilități și forțe sunt întunecate nu e vina ciumei și nici a teatrului, ci a vieții înseși.”, (Auslander Philip, From Acting to Performance, Essays on Modernism and Postodernism, p.21).
Problema cea mai stringentă a lui Antonin Artaud a fost, după Deleuze, găsirea unei căi de generare a gândirii. Insidioasa tramă a reprezentării înăbușă gândirea prin oferta leneșă a unei inerții previzibile de cuantificare și măsurare a realității. Însă, pentru Artaud, spunem noi, gândirea scintilează aproape agresiv, ca la un șoc temporar și benefic, ea acutizează senzația de mister, “hieroglifă” (cum își numea autorul actorii) existențială erupând, în același timp, printr-un curent pulsatoriu complet nou, încă și mai aproape de corpul-fără-organe. “A cauza gândirea”, (Idem, p. 22), presupune a performa nu doar contraintuitiv pe Real, ci și responsabil-deconstructivist cum o vor face o serie de artiști arondați ideii de fragmentar, discontinuu: Vito Acconci, Elisabeth Chitty, Richard Foreman, Robert Wilson, Pontbriand, Feral. Ei vor genera concepte precum cel de “prezență continuă”, insistând pe transsexualitatea gestului performativ și criticând concomitent învelișul capitalist al asocierilor mainstream cu ideea de corp ajutat tehnologic.
Postumanism fără melancolii
Există o insistență teoretică generală pe componenta pop/ folk a performance-ului, localizat pe o nișă care haotizează social-politicul. Intervenția, happening-ul e scos din zona eficientizărilor profitabile, având o direcție evidentă de transformare a realității, după cum o spune și Derrida. Nu de puține ori performance-ul e colat ideii de magie/ joc “dincolo de plictis și anxietate” în termenii psihologului Mihaly Csikszentmihalyi: “Ceea ce contează mai mult este capacitatea unei persoane de a restructura mediul astfel încât asta va permite generarea unui flux.” (Csikszentmihalyi Mihaly, Beyond boredom and anxiety, p. 47)
Conexiunea puternică între pozițiile teoretice deleuziene și ideea de performance mediat de discursul literar se susține și prin bogata proliferare conceptuală a lui Serres, căruia îi putem subîntinde o serie de teoreticieni, filosofi ai științei profund dedați analitic acestui postumanist postantroponcentric “dincolo de panică și doliu” (Rosi Braidotti, Postumanul, p. 125), pentru care “nu este timp pentru dorințe nostalgice față de trecutul umanist, ci mai degrabă pentru experiențe anticipative cu noi forme de subiectivitate” (Idem, p. 121). Filosoful a pledat întotdeauna pentru o trans-suficiență care, dincolo de a încorda fericit gândirea, hrănește social. O etică aproape deleuziană aici (și implicit spinozistă), care refuză polemica/ dezbaterile, sceptică față de apartenențe la grupuri: “Ideile noi vin din deșert, prin asceză, de la ființele singuratice, de la cei care trăiesc retras și nu se afundă în zgomotul și furia discuțiilor repetitive.” (Serres Michel și Latour Bruno, Conversations on Science, Culture, and Time, p. 81). O conectivitate care cuprinde și cea mai străină plantă vizează și Serres, în continuitatea unui Castaneda, exprimând, în același timp, cu un anume radicalism sănătos distanțele față de filosofia în numele Ideii pure sau măsurarea lumii în numele măsurii. Facticitatea gândirii nu e un efect rezidual al raportului față de cea-mai-bună-retorică, din contră, gândirea, traversându-și propriile contre constant, dincolo de o coliziune dialectică, devine o armă perpetuu fericită și nouă, la fel cum organismul nu-și mai arogă zone de sistemicitate, nefiind “nici static, nici homeostatic, ci homeorhetic – e un râu care curge și totuși rămâne stabil în colapsarea sa continuă printre maluri și eroziunea ireversibilă a munților din juru-i.” (Serres Michel, Hermes: Literature, Science, Philosophy, p. 74). O singularitate, ar spune Deleuze, rezistând zgomotului, parazitării, în termenii lui Serres.
Schizanaliza nu are un instrumentar-indice care să sedeze un text, sistematizându-l, pentru a-l interpreta sub diferite nivele de lectura. Acest tip de apropiere cartografiază, o spun Deleuze și Guattari în cartea despre Kafka, rescrie linii de fugă, își asumă mașina literară tocmai pentru a o alipi progresiv, dar discontinuu (în funcție de necesități infra ale adevărului suprafeței pielii, în limbajul lui Valery) propriei mașini. Schizanaliza se descoperă pe sine, în cele din urmă, ca armă (cea mai dulce, inocentă și fertilă poziție de putere e cea a artistului, o spune și scriitorul israelian Ali Eskandarian). Teoreticiana Laura Cull notează, în acest sens, o efervescență fertilă între demersul acestui tip de analiză la Deleuze la momentul întâlnirii-eveniment dintre filosof și Carmelo Bene. Fără să-i fi văzut punerea în scenă la piesa de teatru Richard al III – lea, Deleuze, își însăilează motorul creativității conceptuale pornind totuși de la manifestul dramaturgului. Apropierea de teatrul performativ, al non-reprezentării și influențele lui pentru filosofia sa apar evidente încă din primul volum scris împreună cu Guattari: AntiOedip. Capitalism și schizofrenie, când se preiau de la Artaud o serie semnificativă de concepte (corpul care ne forțează să gândim, corpul-fără-organe, dimensiunea incantatorie a unui act de expunere etc.) pentru calupurile discursive de rezistență a celor doi la haloul teoretic atât de anturat, dar hiperfabulatoriu al psihanalizei din anii ‘60. Carmelo Bene privilegiază, pentru Deleuze, și o apropiere / evocare indirectă a lui Foucault, pentru că o ars erotica s-ar căuta și prin etica dramaturgului. Se vorbește de un teatru ce forțează orice procesualitate să se încarce de “narcisism, obscenitate, kitsch blasfemic […] fără alt scop decât creația de sine” (Cull Laura, Deleuze and performance, p. 28) care “excede dorința” (o importantă idee nietzscheană, până la urmă) tocmai prin breșele performative porno. Se anulează orice tendință melancolică în raport cu o dimensiune genuină a corpului, după cum citim și în numeroase volume, la Deleuze – invenția autentică (exprimând o “tradiție a noului” care “repetă un fel de concepție imaculată”) va atinge cea mai înaltă putere a falsului. E o reacție față de idealismul filosofiei occidentale sub toate formele și simultan o evocare a lui Spinoza (cosmosul e substanța emanatoare de atribute ce subîntind, la rândul lor, modurile -modificări ale atributelor prin care se poate constitui o genealogie a esenței substanței- și exprimă esențe, fiecare în singularitatea sa). E un show al monadelor, însă deschise, de această dată, societatea, arta fiind cadrele responsabilizare ale nuanțelor conectivității noastre sau, în termenii lui Kaprow “Arta, care copiază societatea copiindu-se pe sine nu e pur și simplu o oglindă a vieții. Amândouă sunt contrafăcute. Natura e un sistem de ecouri.” (Idem, p. 146). Happenings-urile lui Kaprow, Dewey, muzica lui John Cage de care vor vorbi și Deleuze și Guattari, devin pure haceități, marcăre ale concreteții bulversant-miraculoase existențiale. A te bucura de sine iese din sfera exprimării de sine sub expectanțele unui public-celălalt. Din contră, autoafectarea e pământul interiorităților absolute, în numele unei ecologii imanente egală demersurilor nonierarhice ale VJilor spre exemplu, după cum afirmă și Laura Cull.
Bibliografie orientativă:
Laura Cull, Deleuze and performance, Edinburgh University Press, 2009
Mihaly Csikszentmihalyi, Beyond boredom and anxiety, Jossey-Bass Publishers, 1975
Michel Serres, Modelul lui Hermes, Ed. Universității de Vest, 2003
Michel Serres și Bruno Latour, Conversations on Science, Culture, and Time, University of Michigan Press, 1995
Michel Serres, Hermes: Literature, Science, Philosophy, Johns Hopkins University Press, 1983
Philip Auslander, Performance, Routledge, 2003
Philip Auslander, From Acting to Performance, Essays on Modernism and Postodernism, Psychology Press, 1997
Rosi Braidotti, Postumanul, Ed. Hecate, 2016
Turner Victor, The Anthropology of Performance, PAJ Publications, 1988