Gabriel Chifu  – Poeme

Gabriel Chifu – Poeme

Înseninare egeeană

 

 

 

N-auzi tu mierla, greierii, rândunelele exclamative,

cântul lor nu-ți picură în inimă un fel de rouă?

 

Nu respiri tu aerul dimineții, cu miros tare și indescifrabil

făcut din atâtea miresme necunoscute, amestecate?

Iar aerul dimineții nu simți cum te repară

intrându-ți în plămâni

ca mulțimea victorioasă, la revoluție, în sediul Comitetului Central?

 

Și nu simți tu valul limpede, egeean, cel care

vine de acolo unde tu nicicând nu vei ajunge,

valul care, cu ușurință, te poartă pe cale?

 

Și nu vezi tu razele soarelui,

ce-și caută loc de popas pe piscurile Olimpului, dar și în tine,

nu vezi cum îți pătrund ele până-n străfundul minții

umplând-o de lumină așa cum umple mierea fagurii din stup?

 

Iar mâna transparentă, nici pe ea n-o simți

când ești căzut, cum te ia și te ridică?

 

Nu simți? O, primește darul, minunea zilei,

învață să-l primești,

imnic trăiește bucuria.

 

Crezi că trupul tău vlăguit și-a spus

toate cuvintele ș-acum e amuțit. Dar astăzi

fă din el harfa care descrie darul acesta al zilei

și atunci tu, pieritorul, nicicând nu vei pieri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De dragoste

 

 

 

A  fost o vreme când oriîncotro aș fi privit

nu te zăream decât pe tine, pretutindeni.

Pe atunci mi-era clar că doar așa

pot fi eu însumi,

nu singur, ci împreună cu tine, contopit.

 

Erai frumoasă, împrăștiai o mireasmă subtilă și năucitoare

ca un lămâi caraibian.

Inima mea scria pentru tine versuri inerodabile,

pe frunze de palmier, cu cerneală de aur.

Pe atunci, îți aduceam la picioare

păduri de mesteceni, apusuri și răsărituri, fluvii

și te-mbrăcam cu ele.

 

Pe atunci, moartea îmi știa de frică

și speriată de puterile mele

se ținea departe de noi doi,

când ne vedea, fugea mâncând pământul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

El înspre împărăția lui ne trage

 

 

 

Am văzut cu ochii mei

cum o pădure de pini

și foarte mulți leandri

au ieșit din rădăcini

și dând din aripi neștiute au plecat în zbor.

Chiar o șalupă am văzut cum deodată

s-a desprins din valuri

parcă un planor ciudat ar fi luat-o pe sus,

ducând-o dincolo de nori, neașteptat.

Iar într-un amurg cu liniște halucinantă,

eu însumi și cu tine,

așa cum pășeam ținându-ne de mână,

ne-am ridicat de la pământ,

ci prin văzduh am mers atât de lesne.

 

Da, sunt locuri și sunt clipe

când cineva umbrit din cer ne strigă

și noi îi ascultăm chemarea.

 

Atunci, cu al său magnet fără egal,

el înspre împărăția lui ne trage,

ci noi, înaripați sau nu, pornim ca fermecați.

Iar dintre noi cei mai cutezători și cei mai dăruiți

ajung chiar să-l zărească.

Aproape îl ating.

 

 

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.