„Dascălul universitar care își citește ca un țârcovnic paginile nu are ce căuta la catedră”
Stimate domnule profesor, vreau să vă citesc câteva mesaje care au sosit, prin sms sau pe pagina noastră de facebook, de la foști studenți de-ai dumneavoastră. „Doamne, ce plăcere! Cursurile, examenele nu prea”. Sau: „Eu îmi amintesc spaima care ne traversa la primul curs”. Intervine altcineva: „Și micul test despre ce mai cetiți…”. Un alt comentariu: „Este unul dintre dascălii pentru care m-aș întoarce de la 2000 de km pentru 50 de minute de curs flamboaiant, nervos, elegant, și l-aș îmbrățișa adânc la sfârșit”. Și încă un mesaj: „Domnul Ion Vlad, un profesor de excepție la ale cărui cursuri întreaga suflare din aulă nici nu respira”. Ce se întâmpla la cursul acesta teribil de Teoria literaturii? Câtă dragoste, atâta spaimă!
Nu era nimic deosebit. Cursul ăsta l-am conceput întotdeauna în absența oricărei foi de hârtie. N-am venit decât cu însemnări legate de operele pe care le comentam. În mod deliberat am adus în fața studenților din anul I sau din anul V opere literare care nu se regăseau în programa universitară. La poalele vulcanului, de Malcolm Lowry, bunăoară, romanele lui Hemingway, Faulkner, îndeosebi William Faulkner. Socoteam că este important să vorbesc despre aceste opere în așa fel încât conceptele să capete o dimensiune mult mai sensibilă și mai perceptibilă pentru studenți. Repet, n-am ținut cursul citind de pe foi. Am spus întotdeauna: dascălul universitar care își citește ca un țârcovnic paginile nu are ce căuta la catedră, poate să aibă un text admirabil. Pentru mine era important ca niște opere literare să-i servească studentului ca un îndreptar pentru lectură. A ști să citești, a descoperi tainele lecturii! Lectura este un rapt, un furt, furtul operei de la autor la cititor. Pe acest parcurs, pe acest itinerar, se petrec fenomene extraordinare, perceptibile numai în momentul în care ai devenit cititor, un veritabil cititor. Doream ca unele din conceptele fundamentale ale teoriei literare să fie întemeiate pe operă, să nu fie înțelese prin niște definiții, care nu spun câteodată absolut nimic. Opera avea primatul.
Și examenele? Se speriau studenții…
Examenele erau examene, n-aveam încotro. N-am întâlnit, însă, nici un fost student, după anii de universitate și până în zilele ăstea, care să-mi întoarcă spatele. Dimpotrivă, vin la mine, eu nemairecunoscându-i câteodată, vin și îmi spun: țin minte și acum cursul în care ne-ați vorbit despre Bătrânul și marea al lui Hemingway! Nu știu ce-aș mai putea adăuga…
Domnule profesor, uitându-mă peste biografia dumneavoastră, m-a frapat un fapt. Sunteți născut în satul Archiud, județul Bistrița-Năsăud. Școala primară ați făcut-o în Miercurea Nirajului, județul Mureș. Liceul l-ați împărțit între Arad și Târgu Mureș. V-ați plimbat binișor prin Transilvania până să ajungeți în Cluj!
Ciclul e neîncheiat! Au mai fost Sânpetrul German, în Banat, după Diktatul de la Viena, Band, în Câmpia Ardealului, Deda, pe Valea Mureșului, toate localități unde tatăl meu a fost notar. Ăsta a fost destinul părinților mei, totdeauna erau pregătiți să-și încarce mobila, bagajul. Dar copilăria mea e legată de o singură localitate, nici una dintre cele pomenite mai sus, este vorba de Șercaia, o comună din apropierea Făgărașului, pe Valea Oltului. Acolo îmi petreceam toate vacanțele, la bunici și la mătușă-mea, acolo e copilăria mea, acolo mă jucam în fiecare zi, mergeam la câmp cu ai mei, iar seara așteptam ritualul venirii de la ciurdă a diliganelor. Știți ce-s astea? Bivolițe! De la ele beam laptele nefiert, încă fierbinte, socotindu-se că Ion Vlad este atât de debil fizic, încât n-are nici o șansă s-o ducă prea mult.
De ce ați ales Filologia? Să fi existat în perioada liceului sau în școala generală un dascăl, cineva care v-a deschis gustul pentru cărți, pentru literatură?
Biblioteca tatălui meu, o bibliotecă relativ modestă, mi-a trezit marea apetență pentru lecturi. Când eram elev de liceu, după 1944-1945, am început să urmăresc revistele literare. Apărea atunci Lumea lui George Călinescu, o revistă nemaipomenită, unde am trimis niște versuri. Chiar Călinescu răspundea la Poșta redacției și mi-a spus să mă las de poezii, ceea ce am și făcut. N-aș spune că Filologia a fost o mare pasiune, pentru că erau și cursuri care mă ucideau. Dar întotdeuna am fost salvat de latină. Eram un foarte bun latinist, am avut un profesor extraordinar la Liceul „Moise Nicoară” din Arad, realmente ajunsesem, la un moment dat, să pot traduce fără iuxtă pagini din De Bello Gallico, bunăoară.
Se verifică o teorie pe care scriitorii o mai invocă uneori: orice mare critic literar sau teoretician a început cu poezie, cu proză… Este și cazul dumneavoastră!
M-am vindecat rapid. Am scris și o proză, nefericită, în genul prozei de tip univers periferic, à la Carol Ardeleanu sau G. M. Zamfirescu. Înființasem și un cenaclu la Târgu Mureș, pe care-l conduceam împreună cu poetul Ion Horea, elev și el la „Alexandru Papiu-Ilarian”. Îi citeam pe Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, mai ales, dar și pe mai tinerii Caraion, Geo Dumitrescu, pe ceilalți din mișcarea suprarealistă care după război au reapărut cu volume. Tonegaru era pentru mine o mare pasiune, cu un volum apărut în ‘45, Plantații. Uite, surprinzător cum îmi vine în minte…
Domnule profesor, ați ajuns la Cluj în 1948, la facultate. Ani deloc ușori…
Foarte grei. Cu ședințe nocturne, cu eliminări din facultate, din UTM, din UTC, cu stigmatizări sinistre pentru lucruri care par astăzi de-a dreptul ridicole, hilare. Mi-aduc aminte când mi-a fost luat carnetul de utecist, am fost ferm convins că s-a terminat cariera mea universitară. Nu mai vorbesc că era o stare de permanentă supraveghere, nu știai dacă în unul dintre colegii tăi nu se ascunde cineva aflat în serviciul Securității. Aveam un coleg care spunea că el a fost crescut de partid și care a devenit un veritabil coșmar pentru noi toți. La primele cursuri de lingvistică generală, când profesorul l-a amintit pe Sextil Pușcariu, s-a ridicat în picioare, a bătut cu pumnul în masă și a zis: să nu mai amintiți de Sextil Pușcariu, acest fascist, acest legionar! Epilog: ajuns preparator la Lingvistică, s-a descoperit ulterior că fusese membru al Mișcării Legionare! Repet, promoția noastră a trecut prin momente hilare. Un fost profesor de liceu a ajuns să ni-i predea pe Ion Păun-Pincio, Theodor Neculuță, Alexandru Toma… Vă dați seama, noi aveam, totuși, o altă pregătire, nu eram din promoțiile devenite victime ale învățământului comunist, veneam cu o altă pregătire, cu o altă platformă. Făceam un seminar, nu uit niciodată, despre Bacovia, despre leit-motiv în poezia bacoviană, cu un fost critic și istoric literar, și la un moment dat același personaj despre care v-am vorbit se ridică și spune: tovarășe profesor, de ce trebuie să spunem lait motiv, când avem neaoșul nostru leit motiv? Vă dați seama cum am reacționat noi… Asta vă dă într-un fel „temperatura” acelui timp.
Ați fost reținut ca asistent la facultate imediat după terminarea studiilor. Cum s-a întâmplat?
În toamna lui 1952 am fost invitat în cabinetul profesorului Dimitrie Popovici, care, din păcate, avea să se stingă din viață chiar în acel an. Am intrat (colegii mei mai în vârstă, printre care se afla și regretatul profesor Mircea Zaciu, rămăseseră pe coridor), era prezent și Ion Breazu, profesorul de care eram atașat afectiv, iar cei doi m-au întrebat dacă accept să fiu asistent. Am răspuns uluit: dați-mi voie să mă gândesc până mâine. Când am ieșit și le-am povestit colegilor, m-au considerat puțin dezechilibrat dacă eu cer timp de gândire pentru o asemenea șansă! A doua zi m-am dus și mi-am exprimat, bineînțeles, gratitudinea pentru că s-au gândit la mine. În primul meu an, am susținut un seminar special la profesorul Breazu, consacrat nuvelei. Așa am ajuns să mă ocup, în general, de literatura narativă.
Mai parcurgem câteva borne din biografia dumneavoastră. Redactor-șef adjunct al revistei Tribuna, 1970-1982!
Da, dar era mai degrabă un act convențional, din dorința mea de a-l ajuta pe D.R. Popescu și din dorința lui să-i fiu alături la conducerea revistei. N-am fost niciodată salariat, am fost redactor-șef adjunct onorific.
Director al Teatrului Național din Cluj!
Timp de câteva luni, numai! În toamna lui ’72 mi s-a propus să preiau instituția. Fostul director, Vlad Mugur, rămăsese în Italia. Cu greu am acceptat. Făcusem multă vreme cronică dramatică la Steaua, probabil că de aceea am fost propus. Încă de la prima premieră s-a produs un incident care se va dovedi hotărâtor, în ceea ce mă privește. Avusese loc premiera Revizorului de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie. Spectacolul a fost considerat de către anumiți indivizi un fel de parodie a vizitelor de lucru ale tovarășului, drept pentru care s-a creat o atmosferă de suspiciuni și s-a înăsprit supravegherea teatrelor. Piesa lui D.R. Popescu de la Naționalul clujean avea un personaj care, ieșind din închisoare, respinge cu tărie tot ceea ce se întâmplă în jurul lui. Un om care crezuse în idealurile comunismului și care acum, profund dezamăgit, este revoltat. Abia am pornit repetițiile că au și început să vină inspectori din Consiliul Culturii, încercând să ne convingă că trebuie schimbat textul. Firește, dramaturgul a refuzat. Alexa Visarion, regizorul piesei, a refuzat și mai vehement sugestiile. Pe urmă, autoritățile locale au încercat să ne facă să acceptăm concesivi niște modificări – n-am acceptat. Rezultatul: zeci de repetiții, zeci de vizionări, dintre care ultima m-a zdrobit, m-a revoltat complet, o vizionare cu oamenii muncii, aduși din fabrici. D. R. Popescu și cu mine stăteam în fața fosei orchestrei și așteptam judecățile de valoare ale publicului. S-au spus lucruri derizorii: noi nu venim la teatru pentru așa ceva, noi am vrea să ne distrăm, noi suntem oameni ai muncii etc. În noaptea respectivă s-a discutat din nou, în prezența a doi oameni pe care i-am respectat și îi reamintesc mereu cu emoție: profesorul Octavian Fodor, de la Medicină, fost rector, și academicianul Constantin Daicoviciu. Amândoi au susținut să se joace piesa fără modificări. În cele din urmă s-a acceptat. Era în jurul orei 12 noaptea. Domnule Moșoiu, în momentul acela i-am înmânat personajului care reprezenta autoritatea cheile biroului directorial și am părăsit teatrul. Bineînțeles că după ce, la Europa Liberă, Vlad Mugur a vorbit despre faptul că profesorul Vlad, ajuns director, scandalizat de ce se întâmplă, a demisionat, eu m-am declarat bolnav, n-am mai ieșit din casă câteva săptămâni, pentru că știam că, în acea mizerabilă perioadă, conceptul de demisie nu există. A-ți da demisia însemna un afront, un act de revoltă. Și-atunci m-am gândit că singura alternativă pentru mine este o stare de maladie pe care mi-am încurajat-o și cultivat-o stând câteva săptămâni în casă. Asta a fost istoria cu Teatrul Național, am stat foarte puțin, deși aveam niște proiecte.
Domnule profesor, ajungem și la perioada în care ați fost rectorul Universității clujene (1976-1984)! Am aflat că ați acceptat foarte greu această funcție.
M-am gândit tot timpul, înainte de a accepta, că a conduce o instituție universitară în acele vremuri e de-a dreptul o aventură, o aventură care poate să se termine foarte grav pentru mine. Nu vă ascund că, grație unui prieten, doctorul Traian Mihai Neamțu, făcusem rost de Rudotel, ăsta era un fel de Xanax, pe care-l luam dimineața când mergeam la Rectorat.
Nu cumva să vă enervați!
Nu, ca să rezist psihic! Sigur că mă enervez foarte ușor, e adevărat, nu o ascund. Dar evitam să se întâmple la universitate. Mi-a fost foarte greu, mai ales că n-am putut accepta tale quale niște lucruri. O singură decizie am s-o regret toată viața, domnule Moșoiu, e prima oară când o spun, că am fost obligat, sub presiunea ministerului, sub presiunea celor de la partid, să-i desfac contractul de muncă doamnei Doina Cornea. Poate nu știți, noi am fost colegi de an, mergeam împreună la cursurile de franceză. După numeroasele ei texte care i se citeau la Europa Liberă, foarte bine scrise, care demascau o seamă de fenomene ale acestei maladii care se numea epoca comunistă la noi, desfacerea contractului de muncă n-a mai putut fi amânată… Am încercat în fel și chip, așa cum am încercat și cu un alt cadru didactic, de la maghiară, Gyimesi Éva. N-am reușit și îmi pare foarte rău pentru asta.
Domnule profesor, apelăm și la puțină anecdotică…
Și anecdotica face istorie.
Se spune că ați fi scos din biroul dumneavoastră un mare șef de la Comitetul județean de partid care și-a permis să vă deranjeze…
Asta e posibil, așa cum mi-am îngăduit să și mint foarte serios. Vă dau un exemplu de minciună fertilă. Aula Universității arăta îngrozitor, era o sală neutră, fără nici un fel de gust. După modelul lui Constantin Daicoviciu, nu închideam ușa de la cabinet, și la un moment dat a apărut un tânăr pictor, sibian, care mi-a propus să facă un număr de fresce pentru Aula de la etajul II. Proiectul era extraordinar. Știți bine, pe unul din pereți e un Eminescu, într-o aură care, totodată, este și semnul unei înțelepciuni magice aproape, ați văzut cu siguranță și ceilalți pereți, ați văzut frescele… Și m-am gândit cum să fac, aveam nevoie de bani, era vorba de o sumă importantă. Și-atunci, mergând la București, la minister, i-am spus ministrului, o doamnă cumsecade, ce vreau să fac. Sunt de acord, a zis, dar trebuie să existe undeva și portretul tovarășului. I-am spus: bineînțeles! Pictorul nostru, Eugen Tăutu, a făcut lucrările așa cum le știți, iar ea a venit după o vreme în vizită la Cluj, a intrat în Aulă, a văzut că lipsește cel pe care ni-l recomandase, s-a apropiat de mine și mi-a spus: domnule, ești un mare mincinos! Dar mi-a spus-o cu plăcere, cred eu, cu o plăcere ușor voalată.
Vă mulțumesc!
Daniel Moșoiu
[Fragment dintr-un interviu realizat în direct la Radio Cluj, 23 martie 2017]