Trecute-s vremurile de cercetare şi creativitate. Acum se întâmplă postcercetări şi scrieri necreative. Şi vremea limbajului a cam trecut, acum înflorind discursurile cu măşti în funcţie de context. Poezia din saeculum-ul studiilor culturale, aflat cam la crepuscul, continuă să fie anti-ideologică, critică, dar la modul parodic şi paştişator.
Cartea Iuliei Militaru & Co. (Andra Rotaru şi Cristina Florentina Budar – deşi parcă l-aş menţiona şi pe Costin Militaru), Confiscarea bestiei. O postcercetare (Editura frACTalia, 2016), cumulează experimente poetice dar, mai cu seamă, înglobează experimentul textual într-unul cu iradiere semiotică puternică. Rezultă o carte-obiect, în care textul este aranjat în felul unei haotice poezii concrete, dar este şi dublat de ilustraţii, desene şi o concepţie grafică ce face imposibilă disocierea între semnul lingvistic şi cel cu alte valenţe. Poeta şi-a încheiat bolta experimentală cu o declaraţie simili-magrittiană: „Aceasta nu este o poezie!”, după ce anterior comisese alte volume bazate pe semne hibride: Marea Pipeadă (2010) şi Dramadoll (2012).
Fiecare filă din noua carte are drept fundal o pagină boţită, sugerând ridicolul marilor naraţiuni şi reciclarea discursurilor, cam cum procedase şi Saşa Pană cândva. Textele sunt montate silogistico-dramaturgic: problematică, strofă, antistrofă şi epodă. Prima dilemă: „Mai este aceasta o poezie?” Credo ergo dubito, dar şi arbitrariul maigrittian al tuturor felurilor de semne. Tonul sec, stilul administrativ sau ştiinţific, demonetizează, în manieră avangardistă, înţelegerea adjectivală a poeziei. Dar nu e vorba despre dadaista antipoezie, ci de demascarea prin această insolită abordare a absurdului, discriminării, rasismului, exploatării şi îngustimii mentale.
A doua problematică este moartea, descrisă banalizant, în limbaj medical, jargon impersonal. Petele roşii de pe pagini contrazic răceala demonstraţiei. În subiacent, o problematică ce se întinde ca un fir roşu pe parcursul cărţii: discriminarea de gen. „Orice lucru rău/ primit în limbaj/ este de gen feminin”. De unde şi ilustraţia de pe coperta a 4-a, reprezentând un sex feminin la menstruaţie. Şi în interiorul cărţii apar mai multe figuri cu sexul feminin virgin şi apoi, treptat, deflorat. Parcursul de la virginitate la „songs of experience” constituie o fază de i(n)(m)(d/b)eci(dabi)litate. Singura fugă neimbecilizantă de experienţă este cea polifonică…
Cruzimea postdemonstraţiei îl poate face să mediteze, apoi să râdă pe individul inteligent. Dar fiziopatologia morţii ia în calcul şi muritul de râs, cu care „nu-i de glumit”. Ni se oferă grafica unei reacţii chimice, precum şi savante descrieri: „leziuni ale trunchiului cerebral, la nivelul punţii lui Varolio şi al bulbului rahidian, pot instaura starea de râs patologic, provocând atonie şi sincopă”. Linda Hutcheon descria parodia ca pe un mimesis cu intenţii de sabotaj. Ca să parodiezi, trebuie să cunoşti bine realitatea parodiată. Cea mai eficientă parodiere a percepţiei morţii este reproducerea unor bilete de adio ale sinucigaşilor, ori a ferparelor din ziare. Şi aici ilustraţiile acţionează contrapunctic, căci figurile de păpuşi decapitate şi străpunse de foarfeci deconstruiesc textul îmbibat de parodie. Salvarea: „Cine nu are spirit să-şi cumpere!”, cine nu, moment publicitar: să profite de „avantajul de a fi păstorit!” Alteori, textul deconstruieşte imaginile. Figurilor de morţi le este contrapusă desfiinţarea Legii, prin folosirea inadecvată a stilului juridic.
Pentru ca minţile îmbibate de ştiinţa de tip Discovery să se deschidă către relativitate e nevoie de Convertiri. La acest capitol – o nouă problematică: Spaţiile. Ni se oferă un decalog al folosirii spaţiului, ceea ce echivalează cu o nouă de- şi re-contextualizare a discursului:
„1. Să nu ai alte spaţii în afară de mine.
- Să nu-ţi faci loc închipuit. Să nu slujeşti alte spaţii.
- Să nu iei acest spaţiu în deşertul tău”
Fetişizarea spaţiului hipertrofiază simţul proprietăţii, iar spaţiul-zeu îşi concentrează Crezul într-un slogan: Supravieţuiţi-mă!
Filonul de stânga striază diversele fragmente, însă la fel, prin ricoşeu: „Cartea de faţă expune într-un mod sintetizat principiile generale ale lucrului bine făcut”. Eficienţa şi profitabilitatea sunt subtil ridiculizate. Doar titlurile etalează adevăratele intenţii ale discursului: Prolegomenă. Puterea/discursul-imagine ca agnoie a textului.
Impresia de mizantropie este uriaşă, dacă luăm o pauză de la satisfacţiile rânjitoare ale inteligenţei. Sub o ilustraţie cu un creier strâns într-un fel de şubler apare un fel de graffiti strâmb: „Trebuie să fim uniformi. La dracu’!”
Mizantropia este, totuşi, depăşită înspre biofobie, întrucât tot ce mişcă şi creşte se hrăneşte din viaţa altcuiva. Până şi păsările sunt vorace – şi ele sunt mesageri ai morţii. Noroc că intervin din nou definiţiile şi dezambiguizările ştiinţifice care nu fac decât să arunce totul în derizoriu, dacă nu în ridicol. Un alt slogan proclamă: „Să disecăm pentru analiză!” Etimologiile pot uşura greaţa universală prin indiferenţă obiectivă. Până la urmă, cum să confişti bestia când ea ne este a doua natură şi incub? „Bestia se află într-o permanentă uniune cu lumea visului. Nu există vis fără bestii”.
Fără îndoială, avem în faţă o carte fenomen. Se zice că eu nu atac cărţile în mod evident, dar, la fel, nici nu prea le laud. Iată că acum trebuie să abdic de la habitus! Poezia românească revine la nivelul cel mai înalt al avangardei, la care adaugă şi gândirea poetică de factură conceptuală. Poezie în ton cu vremurile şi cu mentalitaţile – fie şi pentru a le contesta -, poezie implicată şi (post)cercetată.