Secvențe literare contemporane
Există un evident dezechilibru între imaginea Etei Boeriu pe retina colegilor din Cercul Literar de la Sibiu și cea sub care circulă în receptarea curentă a literaturii.
Prima este strălucitoare și impozantă, alimentată fiind de admirația față de calitățile poetei și traducătoarei. Ion D. Sîrbu, în scrisorile către Virgil Nemoianu și Ion Negoițescu, dar și în cele către alți cerchiști sau către Nicolae Boeriu, se referă la doamna Cercului Literar ca la o personalitate de anvergură a literaturii contemporane. Nicolae Balotă, la rândul său, îi face în Abisul luminat un portret de-a dreptul tragic. Unul în care considerația față de virtuțile personale și cărturărești ale delicatei italieniste este potențată de tragedia ei personală, neverosimilă pentru cine nu a trăit în anii cumpliți ai stalinismului. Ani în care proaspăt înființata Securitate a complotat nemilos cu stânga italiană, spre a desface forțat căsătoria Etei și a lui Umberto Cianciolo, fostul profesor de Italiană de la Universitatea din Cluj. Pare de necrezut, azi, însă complotul celor două birocrații de stat a reușit și, în 1949, Eta Cianciolo (născută Caranica, într-o familie de cărturari aromâni) s-a trezit că soțul este smuls de lângă ea și expulzat în Italia, iar ea însăși este prinsă în vârtejul „prefacerilor” care răscroiau, pe criterii bolșevice, Universitatea din Cluj, împreună cu întreaga societate românească. O tragedie privată, care s-a topit în uriașa tragedie națională provocată de instalarea comunismului.
Cea de-a doua imagine, cea din critica literară, este mai degrabă discretă, cu un vădit dezechilibru în favoarea operei de traducătoare a literaturii italiene clasice (Dante, Boccaccio, Petrarca ș.a.). Poezia Etei Boeriu nu s-a bucurat de aceeași circulație și apreciere, în pofida unor analize critice de finețe, aparținând unor poeți și critici ardeleni sau apropiați de Cercul Literar de la Sibiu (Cornel Regman, Ion Negoițescu, Ștefan Aug. Doinaș, Victor Felea, Petru Poantă).
Antologia O sută și una de poezii*, realizată de Doina Rad, ne propune, cu argumente serioase, o reevaluare de profil literar și chiar o repoziționare valorică a Etei Boeriu în canonul contemporan. Care să includă repunerea ei, măcar pe calea comentariului critic mai proaspăt, în circuitul valorilor contemporane și, concomitent, o revizuire a trăsăturilor atribuite poeziei ei de către criticii care au însoțit-o în anii debutului, trăsături preluate ulterior, cu sau fără verificare, de toți cei care s-au aplecat asupra liricii autoarei.
Relectura este necesară și pentru că a sosit momentul să abandonăm, în sintezele de istorie a literaturii contemporane, criteriul momentelor politice (care, e adevărat, au influențat, în epocă, traseele sociale ale multor scriitori). Eta Boeriu, de pildă, care citea poezii în ședințele Cercului Literar de la Sibiu, a debutat cu traduceri din literatura clasică italiană în plin deceniu stalinist (Boccaccio, Decameronul, I-II, cu o prefață de Alexandru Balaci, 1957), dar primele creații poetice originale le va publica abia în 1969, chiar în revista „Steaua”. Primul volum personal, Ce vânăt crâng, a așteptat, nu doar din pricina procesului de elaborare, până în 1971. Punând-o, vrând-nevrând, pe autoare într-o paradigmă a poeziei feminine din care mai făceau parte, în acel moment, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Constanța Buzea sau Angela Marinescu, iar nu în cea firească, alături de Maria Banuș (cea din Țara fetelor, 1937, nu cea din Ție-ți vorbesc, Americă, 1955) și Magda Isanos, de care o leagă fire mai profunde decât coincidența, provocată de circumstanțele politice, a momentului de debut. E limpede că, indiferent de ce ne spun – sau nu – manuscrisele, Eta Boeriu a continuat să scrie poezie și în cele două decenii în care nu a publicat decât excepționalele traduceri care au consacrat-o ca o italienistă de calibru. Ne-o spune corespondența dintre Ion Negoițescu și Radu Stanca, în care primul îi scrie celui de-al doilea, în 1950, despre poezia pe care o scrie colega lor din Cercul Literar. În paranteză, chiar în traducerile prin care s-a făcut remarcată, în deceniile 1950-1970, a fost evident, pe lângă competența lingvistică și istorico-literară dobândită în Alma Mater clujeană, și un instinct poetic exersat sistematic, care nu putea proveni decât dintr-o activitatea literară, atunci, subterană.
Vreau să spun, cu alte cuvinte, că am lecturat O sută și una de poezii mai puțin preocupat de antologia în sine – adică de fidelitatea selecției față de propriile criterii –, cât interesat să verific, pe urmele încercărilor anterioare de revalorizare, aparținându-le lui Petru Poantă, Irina Petraș și Constantin Cubleșan, în ce măsură se mai susțin, de fapt, observațiile inițiale, făcute de criticii cerchiști, privind „influența autorilor clasici din care autoarea a tradus” sau cele despre „o poezie dominată de eros și thanatos”. Nu în ultimul rând, să constat în ce măsură îndemnurile la o nouă valutare a creației autoarei, de care pomeneam, sunt susținute de operă.
O primă observație transversală: Eta Boeriu este, probabil, cea mai profundă și mai originală, în același timp, blagiană din poezia românească. Nu în sensul epigonismului, nici în cel al urmării livrești a unei direcții poetice de prestigiu, ci în cel, mai profund, al influenței formative, catalitice (ca să întrebuințez vocabula blagiană care definește precis acest tip de relație literară). Poeta nu exagera atunci când, într-un interviu acordat lui Nicolae Prelipceanu în 1974 – inspirat citat de Doina Rad în prefață –, punea primele sale încercări literare sub semnul „ochiului copleșitor de concentrat, dat totodată cald de simpatie și înțelegere, moderator și calm, al lui Lucian Blaga”. În special ideea de „spirit moderator” este de reținut, în confesiunea poetei, Blaga fiind, într-adevăr, cel a cărui operă a fost fereastra prin care Eta Boeriu s-a privit pe sine.
Blagianismul ei este, firește, diferit de cel al Anei Blandiana, al lui Ion Horea ori al echinoxiștilor. Nici miturile ancestrale ale satului, nici baladescul nutrit de lecturi germane – Rilke, în speță – nu o atrag pe Eta Boeriu, a cărei viziune sublimează contrastiv, are dreptate Dorin Tudoran, două tentații opuse ale poeziei lui Lucian Blaga.
Cea dintâi provine din „primul Blaga” și este reprezentată de impulsul vitalist, de natură și de esență spirituală erotică: „Și noaptea mea vorbindu-i nopții tale/ zicea: – Adânco, prinde-mă de mână/ să ne-înecăm în valul gros și moale/ cu spume negre vână lângă vână/ acum, cât încă n-am trezit liliecii/ cu șuier dulce-ademenindu-i toată/ buimaci și orbi ca să-mi stârnească recii/ fiori și-aripa-n sânul meu să-și zbată”.
Cea de-a doua, dimpotrivă, provine din Blaga cel de după „tulburarea apelor”, și este reprezentat de atracția față de pivnițele inconștientului, de natură thanatică: „zicea, adânco, să murim alături/ în apa necuprinsă de lumină/ și-n umbra ei cu tine să mă-mpături/ punându-le cuvintelor surdină/ acum, cât încă n-am momit copoii/ în haite să m-alunge, să m-ajungă/ cu boturi reci ca plesnetele ploii.// acum, cât încă vreme e-îndelungă”.
Am ales deliberat să citez din unul și același poem, Adânco, prinde-mă de mână (făcând parte din volumul de debut), atât pentru a sugera kenoza lirică prin care suferința biografiei se sublimează, la Eta Boeriu, în poezie, cât mai ales pentru a sublinia apăsat organicitatea sintezei – care este permanentă în poezia autoarei – între cele două ispite blagiene. Armoniile de suprafață și un anumit aer misterios trimit la Blaga, dar adâncimile textului evidențiază limpede procesul de fuziune a naturalului cu livrescul, cu cultura literaturii, care definește crezul poetic al Cercului Literar. Nota distinctivă a Etei Boeriu, în acest peisaj cerchist, nu este sofianicul blagian (cu sugestia lui de „har care se pogoară”, minunat prefăcută, elegiac, iar nu baladesc, în Risipei se dedă florarul), ci imersiunea dantescă în bolgiile unei ars amandi scrise pe dos, ca ars moriendi, ca-n această splendidă Toamnă târzie, din volumul Risipă de iubire (1976): „Peste lumina celuilalt albastru,/ al meu, cu nuanțe s-a lăsat de vânăt/ un curcubeu. O pânză grea de umed/și răsucită, propria mea substanță,/ se stoarce fără greș în mâini străine/ și picură speranță. Ce culori/sărută-amurgu-în treacăt și-ofilește?/ Ce cuib de nori din ramuri se desprinde/ și cad în iarbă pui golași de înger?/ O frunză-n vânt, o floare nu crâcnește./ Se prinde rece-n gât o promoroacă,/ îngheață buze, dinți, gingii, cuvinte./ Nimic n-a mai rămas și timpul trece.”
Ceea ce contează, în această ecuație poetică, nu sunt „polii”: recte, ipostaza erotică și cea thanatică. Poezia se constituie din tensiunea dintre ei, responsabilă de acea irepresibilă pendulare a spiritului care, aflat într-una din cele două ipostaze, „cade” imediat în genunea ispitei către cealaltă. Această perpetuă, infinitezimală pendulare face ca blagianismul inițial să se metamorfozeze, uneori, în opusul lui, adică în arghezianism. Cu atât mai mult, cu cât nici iubirea, nici moartea nu sunt, în poezia Etei Boeriu, luminoase (ca la Blaga), ci umbrite de taine și de grele voluptăți ascunse, cum se întâmplă în erotica argheziană. Spiritul grav al poetei pendulează – însă nu metafizic, ca Arghezi, ci inconștient sau, mai bine zis, somnambulic – între nopți, așa cum remarcăm în poezia emblematică Vremea culesului de stele (din volumul Miere de întuneric, 1980), pe care trebuie să o citez în întregime: „Era văzută de departe-o noapte/ ca alte nopți, dar șuierând prin beznă/ cădeau pe caldarâm stelele coapte/ și mustul lor mi se lipea de gleznă// fără să știu. Un vânt cu gust de struguri/ prin gene mi se-mpleticea și oarbă/ să calc m-ademenea cu vicleșuguri/ pe stele ca pe-un strat pufos de iarbă// fără să știu/ Un brâu de dulci himere,/ sub sâni purtat mereu la cingătoare,/ mă subția în dorul lung de miere/ și mă-nălța, smintită lumânare,// să ard în vânt, hrănită cu momele/ și să mă mistui noapte după noapte,/ fără să știu că se ruga de stele/ culeasă-n preajmă calea mea de lapte”.
E straniu ca asemenea poezie să fie aproape uitată, din păcate, în superficialitatea și prezenteismul ce caracterizează epoca noastră. Eta Boeriu nu a lăsat o operă poetică vastă, e drept, însă cine citește (ca să reiau accentul pus nu demult de Nicolae Manolescu) ar trebui să vadă complexitatea și frumusețea acestei poezii, în care simplitatea clasică, învățată de la maeștri, coexistă cu finețea nuanței personale, iar cultura nu servește de cârjă (ca la unii postmoderni), ci de busolă. Ce e încă și mai important de semnalat este că, deși măiestria versificației contribuie din plin la înalta demnitate a acestei poezii, nu ne aflăm în fața unei „inimi” lirice controlate ulterior de „creierul” discursiv al unei traducătoare care a „ucenicit” mult și cu folos la clasici. Cele două elemente, inspirația și controlul, sunt întrețesute, ceea ce face ca poezia Etei Boeriu să aibă o măsură ingenuă, nu una artificială. De aceea, sunt, fără discuție, exagerate comentariile care pun accentul, în descrierea mecanismelor ei interioare, pe livresc și pe influența liricii clasice italiene – altfel decât ca o școală desăvârșită a bunului gust, a rafinamentului expresiv –, după cum și relația cu Blaga trebuie înțeleasă în sens creator, în spiritul acelei legături formative dintre saeculum și spiritul individual, pe care au insistat membrii Cercului Literar de la Sibiu.
Era întemeiată, pe scurt, admirația fără rezerve a lui Ion D. Sîrbu: discretă, retrasă, victimă a unei istorii crâncene, Eta Boeriu nu a fost doar o traducătoare de înalt nivel care, între Dante și Pavese, scria și versuri frumoase, ci una dintre vocile lirice cele mai profunde ale „generației pierdute”.
Răzvan Voncu
__
*Eta Boeriu – O sută și una de poezii, antologie, prefață și selecția reperelor critice de Doina Rad, Editura Academiei Române, București, 2020.