Efectul Borges

Efectul Borges

Peisajul poetic actual se remarcă, întâi de toate, prin vitalitatea sa, care face posibilă existența simultană a mai multor tipuri de discurs, fără ca vreunul dintre ele să îndeplinească un rol hegemonic. Din contră, caracterul divers al poeziei de astăzi ilustrează gradul de rafinament și complexitate pe care l-a atins limbajul identitar, introspectiv sau militant-social, într-o perioadă dificilă precum cea a postcomunismului. Fie că vorbim de rescrierea realității individuale în tușe minimaliste, (auto)ironice sau ludice, despre poetici care sunt conduse de un flux traumatic ori metafizic, despre stiluri care mizează mai ales pe tehnici sofisticate, capabile, astfel, să insoliteze realitatea, despre reîntoarcerea la formule clasice care sunt valorizate în funcție de noile condiții existențiale (la nivel personal și social) – toate aceste direcții estetice (și multe altele) dovedesc faptul că poezia recentă este un teritoriu din ce în ce mai fertil, în special datorită varietății de limbaje, unele atât de diferite față de celelalte, care alcătuiesc o parte din geografia culturală a României de astăzi.

În virtutea acestei diversități care face imposibilă acum instalarea unui mainstream literar (deși autorii cu rezonanță sunt de găsit pentru fiecare direcție în parte), nu este deloc întâmplătoare apariția în ultimii ani a unui discurs metaforic sau simbolic, care are în centru mitificarea biografiei și a realității, adică redescoperirea valorilor sacre și mitice într-un context poetic care, după anul 2000, părea întru totul afectat de un mimesis adus la zi. Dacă realitatea ca atare, sumbră și angoasantă, era descrisă de poeții douămiiști în registre deloc estetizante (deși, în unele cazuri, vizionarismul și evazionismul au însoțit reprezentările realiste ale anxietăților de orice fel), câțiva autori au publicat recent cărți care pot fi considerate stranii, întrucât repun în circuit un soi de metaforism axat pe defamiliarizarea în cheie mitică a lumii și existenței. De pildă, Medeea Iancu, în Cântarea care a biruit toate cântările, refolosește formule liturgice și incantatorii ca să estetizeze o boală generică, într-un stil concis-elegant, iar Dumitru Crudu, coautor al manifestului fracturist, mitifică figura paternă, în volumul La revedere, tată, care se desparte întrucâtva de principiile anti-lirice și acut realiste, pe care poetul le-a promovat în urmă cu aproape două decenii.

Un alt autor care contribuie la diversitatea poeziei recente, devenită după anul 2010 un evantai deschis oricăror orizonturi estetice (dovadă fiind poeții tineri care și-au găsit deja timbrul distinctiv), este Adrian Lesenciuc care, în Cartea de apă. Cu Borges, privind râul (Cartea Românească, 2016), îl transformă pe Borges într-un mit personal. Volumul în sine este un experiment interesant, chiar dacă nu întru totul atipic, deoarece în istoria literară mai există scriitori care au dialogat, inconștient sau nu, cu maeștrii lor asumați. Cartea de apă ilustrează, încă de la primul poem, nu doar atașamentul față de viziunile borgesiene, ci și interiorizarea acestora, ca trăsătură definitorie a vocii poetice. Astfel, orbirea este înțeleasă ca formă de (auto)cunoaștere, în consens cu o vastă tradiție culturală care a explorat această temă („Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orbirea. Și dacă Borges nu bâjbâia în cețurile întunecate ale luminii stinse, ci se bucura de un amestec amorf de culoare, la noi limitarea e albastră. Suntem orbi cu albastrul senin pe retină”, p. 9).

Volumul este alcătuit după o rețetă care se dovedește inițial productivă, dar ulterior imprimă discursului un soi de monotonie: fiecare poem este construit ca răspuns la un citat din Borges, în jurul căruia Adrian Lesenciuc își brodează imaginarul, preluând și prelucrând, adesea în termeni de artă poetică, ideile de căpătâi ale poetului argentinian (cum ar fi metafora „râului schimbător” al lui Heraclit, filosofia despre spațiu-timp, poezie și moarte). Această monotonie este cauzată și de nuanțarea acelorași imagini cu valoare simbolică sau mitic-personală, în așa măsură încât, deși au logica lor în ansamblul poemelor, ele ajung de la un punct să-și piardă abisalitatea, să fie prea ermetice sau niște simple jocuri de stil („N-am îndrăznit nicicând să zic că sunt infinitivul/ lung/ ci doar să mă descopăr, cu motiv/ cu faldul nopții mărginit de nașteri/ ordonate-n/ infinitiv tiv/ lung/ cât omenirea”, p. 24). Un risc pe care Adrian Lesenciuc pare să și-l asume din moment ce volumul reformulează limbajul lui Borges, fără să poată egala vigoarea și coerența acestuia.

Pe de altă parte, deși căutarea de sine prin labirintul borgesian este o temă forte, cu potențial estetic, autorul își sabotează discursul din cauză că folosește adesea expresii învechite, disfuncționale în poezia de astăzi sau rămâne blocat într-o zonă metapoetică, unde cogitațiile despre cuvânt și propria poezie devin autiste și impermeabile la nivelul receptării („Gloria se-nfiripă-n cuvinte/ și clocește războiul. E-al/ cauzei lor rătăcirea bolnavă./ Cuvintele amenință. Cuibarele lor/ sunt pântecele de fecioare-n care doarme vântul”, p. 32). În loc să „traducă” filosofia lui Borges în limbajul biografiei sale, ancorat într-o dimensiune concretă, Adrian Lesenciuc preferă calea mai scurtă, de a epura din poeme orice conținut autobiografic, în așa fel încât discursul său respiră doar aerul metaforic și generalizant al mitului. Cu alte cuvinte, poezia din Cartea de apă este efectul unei impersonalizări excesive, în literă modernistă, deși demersul autorului este unul valid postmodern. Rafinat în construcția imaginii, autorul nu are, însă, curajul să se desprindă, în punctele-cheie, de lirismul care tatonează locuri comune sau chiar de modelul borgesian care i-a inspirat poezia („Nimic din ce e scris/ și rămâne/ nu e altceva decât/ o bizară navigare/ spre cuvânt”, p. 47). Din acest motiv, poemele din Cartea de apă sunt umbrite tocmai de citatele pe care le „comentează” și care alcătuiesc partea cu adevărat excelentă a volumului. În rest, demersul lui Adrian Lesenciuc merită apreciat măcar pentru faptul că propune o alternativă estetică într-un peisaj literar care nu a mai cunoscut, în ultimii ani, un asemenea reviriment al metaforei și expresiei simbolice.

 

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.