Alexiu Viciu a publicat 379 de poezii populare din Ardeal în Convorbiri literare din anii 1888-1891. Pregătind editarea în volum a acestei colecții(v. Literatură și obiceiuri populare din Transilvania. Philobiblon & Argonaut, Cluj-Napoca, 2023) am dorit să aflu care dintre textele ei au fost mai des notate de culegătorii secolului al XIX-lea. Stabilind frecvența înregistrărilor în colecțiile vremii, am constatat că textul pe care îl intitulez Du-mă, bade, și pe mine(nr. 82) s-a aflat între preferințele literare ale sătenilor în cursul acelui secol.
De ce a fost notat așa de frecvent ? Pentru că tratează o temă de mare actualitate în acea vreme, și anume, părăsirea temporară a satului. Cu origini mai vechi, dar de o intensitate tot mai sporită de-a lungul secolului al XIX-lea,părăsirea temporară a locurilor natale a dinamizat viața satului. Plecareadin sat pentru o vreme se datora intensificării vieții economice și schimburilor tot mai intense de mărfuri între sat și oraș, dar de cea mai mare actualitate erau obligativitatea serviciului militar pentru bărbații tineri și evoluția tot mai rapidă a învățământului.
Aproximativ o șesime din textele colecției Viciu sunt cântece de cătănie; alături de cele de înstrăinare, acestea introduc un limbaj nou în poezia populară și dau naștere unui mare număr de imagini necunoscute anterior; iată câteva dintre acestea: sosirea ordinului de chemare în armată (numit: carte); despărțirea de mediul familiar (imagini asemănătoare bocetelor); însoțirea tinerilor de către mame sau de iubite până la cruce–scenă încărcată de semnificații simbolice –, unde are loc despărțirea; tânărul primește o nouă înfățișare: el cere mamei să-i croiască haine după nevoile serviciului militarși schimbă opinca cu papucul; recrutul e jurat sub steag și poartă în spate povara armelor; învață gradele și funcțiile militare (major, răgută), poartă obiecte de îmbrăcăminte necunoscute (chivăra), iararmele introduc sunete neauzite până atunci (sună codrii); apare imaginea mersului cătănesc al recruților; mamele, soțiile, logodnicele se duc în convoi pe drumul cu pruni, în vizită la cazarmă; vocabular nou: a sta la măsură; în țara străină militarul nu e cunoscut decât de frunză și iarbă; moartea și înmormântarea în armată e fără pânză pe obraz, fără lumânare, fără om cunoscut; apare motivul scrisorii, denumită și ea carte (carte în patru cornurele), ca mijloc de comunicare; transmiterea mesajelor se face fictiv prin intermediul aștrilor sau al păsărilor (cucul); când e vorba de război apare frecvent imaginea: sânge până-n brâu sau până în barbă (întocmai ca în epica medievală franceză); se adresează blesteme armatei în general, locului în care are loc războiul (Bosnia, Bălgărat, Italia), celor care au pornit războiul (neamțul, muscalul)sau chiar mamei, pentru că l-a născut băiat, obligat să execute serviciul militar, și nu fată, care poate să stea acasă, cu părinții.
Imaginile de mai sus sunt menținute și în secolul al XX-lea, dar se intensifică frecvența cântecelor de cătănie și război; absența bărbaților din comunitatea sătească dă naștere unui peisaj trist, pustiu, lipsit de orice bucurie, în care se văd copii fără tată; imagini ale războiului pătrund inclusiv în specia sacră a colindelor, care este în general potrivnică inovațiilor.
Textul luat în discuție a făcut o carieră literară remarcabilă (cf. Alexiu Viciu: Literatură și obiceiuri populare din Transilvania, p. 58, nr. 82): „Bade, bădișorul meu,/ Tu te duci în țări străine,/ Du-mă, bade și pe mine!/ De ți-i rușine de mine,/ Fă-mă brâu pe lângă tine./ De ți-i rușine cu brâu,/ Fă-mă pană de sacfiu,/ Și mă pune în clopul tău!/ De ți-i rușine cu pană,/ Fă-mă lumină de ceară!/ Unde tu, bade-i cina/ Eu bine ți-oi lumina,/ Oamenii te-or întreba:/ Ce lumină îi d-asta?/ Asta-i lumină de ceară,/ Mândruța din a mea țară,/ Asta-i lumină de seu,/ Drăguța din satul meu!”.
Acest tip de texte s-a aflat și în atenția lui Lucian Blaga, care a inclus o variantă notată de el în Maramureș, în cursul călătoriei făcute cu Tiberiu Brediceanu, pe la începutul anilor 1920,în Antologie de poezie populară (sub nr. 135); ea a fost publicatămai întâi în articolul Cântec și colindă (cf. L. Blaga: Ferestre colorate. Însemnări și fragmente. Arad 1925, p. 47-52). Alcătuind ediția critică aAntologieilui Blaga (Limes, Cluj-Napoca, 2022) am constatat existența unui număr mare de variante ale acestui text, majoritatea provenind din Transilvania, unele fiind indicate șiîn Lirica de dragoste. Index motivic și tipologic (București 1985-1989, sub B 413, B 413.1, B 413.2), de Sabina Ispas și Doina Truță, dar altele nu figurează în importantul index; laolaltă, numărul variantelor cunoscute în momentul de față se ridică la peste 150. E vorba așadar de un tip foarte răspândit de cântec popular.
Ei bine, nu mai puțin de 40 din cele peste 150 de texte figurează în colecțiile tipărite din secolul al XIX-lea, fapt care dovedește o excepțională popularitate în epoca în care activitatea de culegere a poeziilor populare abia începuse. Cea mai veche variantă cunoscută datează din 1831 și a fost publicată de Romulus Todoran (Anuarul Arhivei de Folclor 7, 1945, p. 131-139); a urmat varianta din colecția lui Nicolae Pauleti din 1838 (Cântări și strigături românești de care cântă fetele și feciorii jucând, editată de Ion Mușlea în 1962, p. 104) și multe altele: Fr. W. Schuster și J. Marlin (1848), Z. Bena (1865), Ioan Micu Moldovan (1863-1872), G. Sima (1881), Teofil Frâncu/G. Candrea (1888), Mihai Canianu (1888), E. Hodoș (1892), S.C. Mândrescu (1892), I.G. Bibicescu (1893), Jarník/Bârseanu (1895), Gr. G. Tocilescu (1900); alte variante figurează în revistele studențești manuscrise,ele fiind editate în vremea din urmă de V. Florea, A. Buzaș, M. Popa.
Parcurgând mai multe variante care tratează tema de mai sus putem distinge două tipuri de cântece: unul de înstrăinare și altul de cătănie; primul e scurt (maximum 20 de versuri), al doilea poate ajunge la 60 sau mai multe versuri; primul sugerează plecarea apropiată a bărbatului, fără a preciza unde și de ce pleacă, iar femeia ar dori să-l însoțească, pentru a-l proteja; dacă îi va „fi rușine” că s-a lăsat însoțit de o femeie, îi propune să o prefacă în obiecte care indică bărbăție (brâu, pană în clop) sau în obiecte de utilitate maximă (lumânare de ceară ori de seu, care îi va lumina cina); în fine, dacă cei din jur îl vor întreba, ce lumină e aceea, să răspundă cu mândrie că e lumină din țara sau din satul lui. Fermecătorul cântec e senin și era, se vede, în vogă de-a lungul secolului al XIX-lea. Al doilea tip, întunecat și trist, poate fi prelungit la infinit, adaugă motive ca: dragostea mamei pentru fiul ei, chemarea în armată, felul în care își ia rămas bun de la familie, precum și descrieri ale vieții de militar, cu asprimile și pericolele ei.
Variabilitatea primului tip e destul de redusă; ea se limitează la câteva detalii care diferă de cele din versiunea Viciu, de ex., la Pauleti apar versurile: când vei râde, m-oi aprinde, când vei plânge, mă voi stinge; la Blaga, brâul să fie: Brâu din aur împletit/Și cu pietre-mpodobit; în Bucovina și Moldova, femeia își imaginează că va fi de folos deshămând calul și adăpându-l cu lacrimile ei (M. Friedwagner) sau priponindu-l/hrănindu-l cu părul ei (M. Polcovnicu); în Argeș femeia propune să o transforme în tocuri la pistoale/Și să fiu și eu cu tale (Ispas/Truță). Uneori apar versurile care permit dezvoltarea lui în cântec de cătănie: Ia-mă, bade și pe mine/Să fac armata cu tine (R. Vuia).
Consemnarea atât de frecventă în secolul al XIX-lea a acestui text nu e întâmplătoare. Variantele lui arată că stabilitatea vieții rurale începuse să fie șubrezită de intrarea societății într-o nouă fază; iubita sau soția dorește să ia asupra ei o parte din povara la care e expus bărbatul, mai bine zis, ea dorește să fie parte din el. Textul era, așa-zicând, la modă, în secolul al XIX-lea, dar originea lui poate fi mai îndepărtată.
Se pune întrebarea: de ce a inclus Blaga acest text în antologia lui? Răspunsul este clar: el îndeplinea standardul de frumusețe literară stabilit de poet. Dar, după cum vedem, Blaga nu s-a oprit la vreo versiune adaptată serviciului militar – în toată antologia lui nu figurează niciun cântec de cătănie –, ci a preferat versiunea care vorbește mai general despre relațiile dintre femeie și bărbat. Poate l-a selectat pentru că a văzut în el unele comportamente în curs de extincție și altele care mijeau la orizont. Mai concret: presupun că Blaga a fost impresionat de devotamentul fără margini al femeii, care ar fi acceptat inclusiv să fie transformată în brâu, pană, lumânare, doar pentru plăcerea de a fi cu bărbatul, dar în acest comportament ar putea fi întrezărită, totuși, o emancipare, una sui-generis, caracteristică, poate, secolului al XIX-lea, în sensul că bărbatul nu pare să aibă ceva de spus, în timp ce femeia decide cum să se comporte el pe durata înstrăinării; chiar și răspunsul pe care bărbatul ar urma să-l dea celor care vor admira lumina pe care o are la cină e stabilit tot de ea; răspunsul propus e oarecum ambivalent: el scoate în evidență, prin sublimare, frumusețea femeii, dar în același timp poate fi întrevăzută și sămânța unui sentiment nou: patriotismul local (Asta-i lumină de ceară, Mândruța din a mea țară, Asta-i lumină de seu, Drăguța din satul meu!), care avea să se dezvolte și mai mult în epoca formării și consolidării statelor naționale. Pe de altă parte, poetul, care cunoscuse femeia vieneză din jurul anului 1920, prevedea, probabil, evoluția ei spre emanciparea deplină, spre desprinderea ei de sub protecția, mai mult sau mai puțin fictivă, a bărbatului, o emancipare care reflectă dorința femeii de azi, de a participa la rezolvarea tuturor problemelor societății, inclusiv la serviciul militar și chiar la război.
Comparând comportamentul femeii din textele publicate de Viciu și Blaga cu acela al femeii de azi constatăm că acestea se află la distanță cosmică unul de altul. Dacă se va scrie vreodată o istorie a iubirii, texte ca acestea ar putea fi deosebit de semnificative pentru o anumită perioadă istorică.