Dosarul Bacovia

Dosarul Bacovia

După aproape două decenii de la publicarea unui prim volum din Dosarul Bacovia (1999), cuprinzînd „eseuri despre om și epocă”, Constantin Călin pare a încheia acum, cu al treilea, cercetarea cea mai amplu documentată asupra vieții și operei poetului. Al doilea tom propusese în 2004 „o descriere a operei”, la fel de întinsă (peste șase sute de pagini, dintre care, în fiecare secvență, notele însumează vreo două sute!). Ambele se propun ca glose ale cuiva „liber de orice superstiție teoetică și dadactică”, autor, pur și simpu, al unui „dosar” care vrea asă „reconstitui(e) universul fizic și moral cuprins în operă” (am citat din prefața volumului II). O culegere de „glose și jurnal” din 2011 relua periplul „în zigzag” prin teritoriul bacovian, cu adaosuri de informație, nuanțări de opinii, însemnări de jurnal al refactării, evidențiind o familiarizare rarisimă la noi cu un univers scriitoricesc scotocit până la ultimul detaliu cât de cât semnificativ. Partea treia a pacientei incursiuni documentare, tipărită la Editura Babel din Bacău în 2017, urmărește drumul dificil către „triumful unui marginal”, adică, tot „zigzagat”, căile receptării în timp a operei bacoviene. În ansamblu, trilogia și apendicele ei din 2011 desfășoară o hartă ce nu prea mai are cum să fie completată în viitor de nimeni, fiindcă profuziunea de informații, și bio-, și biblio-grafice copleșește, autorul gloselor știe totul despre poet și înregistrează totul. O face nu doar cu o acribie documentrară ieșită din comun, ci și cu o mărturisită plăcere a cercetării, a „lecturii lente”, ce lasă timp pentru degustarea fiecărei nuanțe a roadelor culese pe ramificatele spații investigate. De aici, și senzația de viață intensă, degajată de orice sicitate a informației, de o „pedanterie” sui generis ce nu deranjează, tocmai pentru că fiecare detaliu par a fi la locul său în configurarea imaginii de ansamblu. Se recompune astfel chipul unui Bacovia în timp și spațiu – geografic, istoric-social, cultural – pe care îl simțim foarte prezent, viu și apropiat, de o actualitate tulburătoare.

Toate cele patru volume – și încheierea seriei nu face excepție – adaugă, așadar, documentării biografice „panoramice” și de amănunt, care evocă o epocă de album in sepia foarte expresivă, o examinare pe care am putea numi, în linii mari, „tematistă” în zisa „descriere a operei”, a unor „tropisme”, cum le numește criticul – cu evidențierea unităților spațiale, a „elementelor” materiale semnificative pentru universul imaginar, a celor temporale, în asociere cu răsfrângerile lor psihologice. E de notat, însă, că se vorbeșete totuși destul dee puțin, dacă nu chiar deloc, despre „imaginarul” bacovian, căutându-se mai degrabă corepondențe în faptul trăit, în biografie, sub semnul ideii că lirica aceasta e prin excelență una a confesiunii autentice, a unei „sincerități” în exprimarea căreia latura de artificiu, de construcție „convențională” ar fi secundară. (S-a văzut însă, în istoria receptării sale critice, că una dintre lecturile foarte productive a fost, de pildă, cea a lui G. Călinescu, care făcea observația subtilă, doar aparent surprinzătoare, că la Bacovia „tocmai artificiul te izbește”, că „masca” ajunge să se identifice cu expresia cea mai „sinceră” a subiectului liric.O asemenea interpretare mi s-a părut și mie foarte pătrunzătoare, încât am putut scrie cândva despre „jocul lui Bacovia”, fără a considera, prin aceasta, că poetul nostru ar face parte din categoria numită relativ mai recent de „operatori ai limbajului”, ci tocmai în sensul unei „teatralități” și mascări la care obligă viața însăși, dramatic și tragic-simplifcatoare de linii existențiale. În treacăt fie spus, faptul că Bacovia a citit foarte devreme poezie simbolistă franceză și că face, încă tânăr, trimiteri la nume atunci prestigioase, că experiența biografică nu-i permitea însă confesiuni de om aflat în pragul „epitafului”, spune destul despre componenta livrescă, experiența de lectură care s-a putut contopi pe parcurs cu una profund existențială, trecută în formulări memorabile. De aici și ideea că poetul în aparență așa de „natural” și de franc în tot ce scrie e de fapt un constructor al propriei persona, a unor măști în osmoză/identificare cu trăirile cele mai intense ale eului biografic. De aici și accentuarea „expresionistă” a unor elemente de portret și de gestică, perfect justificată în alte comentarii, pe care nu le neglijează, de fapt, nici Constantin Călin, care ține totuși să amendeze „privilegierea «artificiilor» în dauna «sincerității»”; or, adevărul mi se pare a fi, și de data asta, la mijloc…).

Dar acest ultim volum al trilogiei bacoviene e dedicat, cum se poate deduce din subtitulu, receptării scrisul său, sinuoasă, meandrică, cu salturi de precepție mari, însă care ajunge, în final, să afirme și să confirme o figură de primă mărime a liricii românești din secolul XX, ba chiar s-o situeze adesea în planul celei mai vii actualități. Ca să ajungă, împreună cu puzderia de ecouri diseminate mai ales în timpurile apropiate de noi, criticul acumulează o cantitate de-a dreptul impresionantă de informații în care datele biografiei și foarte bogatele referințe la mediul socio-cultural în care ele se înscriu comunică mereu. Constantin Călin nu se mulțumește cu formulări clișeistice uzate de obicei pentru încadrarea în „epocă” a cutărui autor, căutînd determinisme facile, ci face explorări ample și de adâncime în istoria trăită de poet, scoate la iveală date de istorie locală, băcăuană, evocă dezbaterile de idei, reînvie un peisaj uman caracteristic, conturează mentalități – realizează, pe scurt, o radiografie, cum se spune, a lumii prin care a trecut Bacovia. Recurge la filologie, cercetează dicționare și enciclopedii, face istorie de teme și de idei circulate în literatura și cultura română și universală, astfel încât „subiectul” său să poată căpăta un relief de maximă expresivitate și autenticitate. O face cu o anume degajare chiar jucăușă, ușor autoironică, atunci când se referă la pasiunea sa pentru amănuntul documentar, la curiozitatea sa mereu trează, lacomă să adune în jurul temei mari a cercetării cât mai multe argumente, ca tot atâtea certificate de adevăr existențial. Zice, de pildă, la o pagină din volumul II, de „descriere a operei”, vorbind „despre plopi” și locul lor în „decorul” bacovian că „am fost tentat să fac o scurtă istorie a lor în literatura română” – și o chiar face, tot așa cum procedase și cu alte informații de toate ordinele pe întreg traseul cercetării. Rezultatul e o remaarcabilă densitate a informației, care contribuie efectiv la punerea, ca să zic așa, în ramă a portretului unui Bacovia foarte legat de epoca sa, receptat în fel și chip de ea, în funcție de gusturile, mentalitățile, ideile cre o animau, crescute pe straturi mentalitare mai vechi. În acest sens, criticul face, cum și spune undeva, „arheologie”, restaurează din cioburi obiectele descoperite, reconstituind și edificiul mai mare în care au fost așezat cândva ca prezențe vii. Și o face, cum am mai spus, cu o evidentă plăcere, ca să nu zic voluptate de colecționar, scrupulos, dar și liber să-ți aranjeze, mereu elegant și cu gust, „exponatele” în ale sale sui generis vitrine muzeale. Scopul mărturisit este să dovedească în ce măsură opera lui Bacovia e „îmbibată de viață” – și chiar reușește.

Istoricul pur și simplu, istoricul literar, documentaristul o ia astfel înaintea criticului de care – știe și d-asa – un cercetrătăor de o asemnenea factură e ca și obligatoriu dublat. Glosele la poeme întregi, ori numai la versuri și sintagme bacoviene, atestă și ascuțimea spiritului său critic de sub lentilele căruia își elimnină singur, ca și programatic, analizele de ordin formal, ale acelei „arte comibinatorii” specifice oricărui scriitor de valoare; și Bacovia a fost, în ciuda aparențelor (o spune și glosatorul său de acum), un poet deplin conștient de instrumentele cu care lucrează sau care a pus la lucru intuiții de mare finețe trecute în versuri aproape sentențioase, de neuitat. De acaea, este orecum frustrantă relativ slaba prezență, în sutele de pagini ale „dosarului” bacovian, a referințelor la analizele „formale” ale operei, care ar fi putut da seama despre metamorfozele limbajului liric bacovian, ale gramaticii sale specifice, de la Plumb la „poezia săracă” a stanțelor ultime, explicând și justificând din aceste noi perspective adeziunile adesea pasionate ale promotorilor de oră lirică apropiată la poezia sa, mai „gustată” astăzi decât a oricărui alt poet român modern. Se pare, însă, că autorul impresionantului „dosar Bacovia” nici n-a dorit să pătrundă în spațiul acestui tip de „glose”. Și-a respectat întru totul programul, făcând într-adevăr abstracție de „orice superstiție teoretică și didatică”. Și a dat, iată, una dintre lecturile cele mai pasionate și pasionante ale vieții și operei lui Bacovia, înscrise exemplar în timpul lor.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.