Viaţa noastră, a celor cu căşti pe stradă, a celor blocaţi în maşini la ore imposibile, a nocturnilor teşiţi de alcoale târzii, a party animal-elor din subteranele cluburilor, a hipsteretului nostalgiat pe vinyluri, a producătorilor cu laptop în dormitor, această lume unde sonicul e noua linişte iar natura o ratare urbană, această viaţă deci a devenit şi datorită mediilor virtuale şi datorită omniprezenţei tehnologiei de loisir – o prelungită alăturare de scene cinematografice, de clipuri halucinante, de instalaţii muzicale. Textele ce urmează sunt o explorare a acestui şantier fonic în care suntem cu toţii angrenaţi. Revista Steaua a devenit curioasă
care ar fi artistul / trupa pentru care tinerii scriitori ar compune o piesă / ar scrie / regiza un videoclip? De ce şi cum şi-ar închipui ei toată treaba asta?
Bogdan Coșa şi Vlad Moldovan
Ionuț Chiva
Luat din scurt („bă, cărui artistic i-ai face videoclip, nebunule?”), aș răspunde probabil „lui David Eugene Edwards, trăi-ți-ar, cu cameo de la Swans, că se potrivesc”. Dar n-aș fi eu acolo, ar fi eul meu contextual, cum funcționează el pe pilot automat, preferințe și căcaturile astea. Că dacă n-aș fi mare parte din timp pe pilot automat, aș muri – dar să lăsăm asta pentru altă anchetă.
Deci – sufletul meu adevărat, ultraretro, conservator, care, în jurul vîrstei de 12 ani, 1990, cînd înfloreau terasele între blocuri în Militari, alea de tablă puse între două străzi sau în grădina din spatele blocului, care ieșea, deci, pe atunci prima dată într-o noapte sweet de vară cu băieții la terasă să bea un Garrone, suflețelul meu, cum se așeza el mai pe spătarul scaunului de plastic, picior peste picior, și, aprinzîndu-și o țigară, sorbea din Garrone prima dată cu băieții i-ar face videoclip numai la o fată lejeră care gîndește exclusiv amore, Ornellei Vanoni cu L’appuntamento (https://www.youtube.com/watch?v=8TVD-el9v4Q)
Cum ar fi videoclipul, ar fi ca un băiat care-i dă un claxon din obișnuință, din mers, între două treburi. Ca superba reclamă la Peroni pe care am văzut-o la tv și mi-a ars creerul, făcîndu-mă să scriu poezia vara peroni. Cu băieți gen neorealismul italian meets riviera, știți voi, sprezzatura, cravate subțiri băgate în pantaloni, nasturi funcționali deschiși la mînecile sacoului ca Alain Delon în Eclipsa, în fine, cu genul ăsta de băieți furnicînd pe stradă într-un soare oranj de aproape-seară, schimbînd dolari, făcîndu-și bișnițele și combinațiile, ștergîndu-și loaferii de cracul pantalonului, toată viața străzii care s-a pierdut, pentru că, dacă săracii generației mele mai stăteau încă cu orele la colț de bloc, neavînd ce altceva face, azi nu mai e așa.
În fine, ar fi toată vivacitatea aia de zi cu zi, pragmatism estetizat, subîntinsă de proasta asta cîntînd în lingoare despre dragoste, cum merge ea la întîlnire să-și repare viața și un băiat îi dă un claxon din obișnuință, după care parchează la bordură, pe colț, ca să schimbe niște dolari.
(De unde îmi vine asta e poate psihanalizabil – unchiul meu, fratele tatei, povestind beat la noi în sufragerie că a fost primul din București care a avut plovăr ca Dumitrache, nu prietenul nostru comun, Dumitrache Miticov, ci fotbalistul de la Dinamo; de unde știu piesa? din filmul Big Guns, normal – https://www.youtube.com/watch?v=eZVgBUMNAnI&nohtml5=False)
Lavinia Braniște
Eram într-un aeroport zilele trecute, ajunsesem mai devreme, mă durea spatele de la valiză și de asemenea și piciorul drept și mă gândeam ce-am de făcut când ajung acasă și aveam de făcut asta, trebuia să-ți predau până duminică.
Aveam în căști albumul Mezzanine de la Massive Attack, unul dintre preferatele mele din toate timpurile, și era Teardrop.
Mie îmi plac aeroporturile mari foarte mult, îmi plac nodurile de circulație. Mă uit la oameni și-mi imaginez pentru fiecare contexte. Și mă uitam la un băiat extrem de frumos, angajat al aeroportului, cu vestă fosforescentă, care împingea cu fiecare mână câte un scaun cu rotile gol și a trecut pe lângă check-in-ul de la o firmă low cost, a ridicat o clipă mâna de pe unul din scaune, care a continuat să meargă, din inerție, și a salutat-o pe fata extrem de frumosă de la ghișeul 01, care aștepta răbdătoare ca un pasager să-și îndese valiza în cutia de fier cu dimensiunile agreate de companie și să-i demonstreze că încape.
Și în timpul ăsta rula Teardrop foarte tare și mi s-a părut că tot ce văd e mult mai frumos decât clipul lor sinistru cu embrionul, și ar fi și mai frumos dacă ar fi cu încetinitorul, deci dacă aș putea să fac scenariu aș scrie asta pentru clipul ăsta și l-aș șterge pe-al lor.
Adrian Schiop, Eu și Dan Drăghici
Artistul pentru care aș face un clip, dar nu neapărat aș juca în el, este Dan Drăghici. De fapt, asta chiar era să se întâmple – povestea a început după ce am luat niște papuci rușinoși după o relație de 3 ani. Am crezut că dacă mă duc acasă la Porumbacu o să-mi revin – greșeală fatală, pentru că în vidul de-acolo, obsesia s-a amplificat, m-a intoxicat cu totul. Într-o noapte în care m-am îmbătat singur, cu vinul oribil de casă al alor mei, mi-am pus Dan Drăghici. Drăghici este un lăutar în jur de 40 ani, născut și crescut pe Ferentari, cu viața făcută praf de droguri – este ceea ce se numește un lăutar pentru lăutari, într-atât de talentat încât lăutarii înșiși îl invită la evenimentele lor private. Ar fi putut ajunge departe, Salam și Adrian au încercat să-l ajute, dar asta e, omul avea vocație de marginal și a rămas înecat în semianonimatul unei cariere de nișă, deși pleznea de talent. Specialitatea lui sunt lentele, cărora el le dă un touch nerușinat de patetic și de depresiv. În seara aia m-am îmbătat rangă și am început să plâng pe cele două piese ale mele favorite de la Drăghici, Mi s-a dus anii și viața și Multe supărări. Pe atunci nu-mi mergea chiar strălucit și am început să-mi plâng rău de milă, să văd conexiuni nemiloase între mine și viața lui Drăghici. Am ascultat și cover-ul lui după Titanicul lui Celine Dion – în versiunea de înmormântare în care iubita, ca la Eminescu, este substituită prin mamă, Am să plec mamă pe-un drum de piatră/ Și n-ai să mă vezi niciodată, și praf m-am făcut de mila la amândoi, ce zic, plângeam cu bulbuci. Am zis hai să fac ceva pentru noi doi, nu se mai poate așa, și am imaginat trei camere, o cameră a vieții (ilustrată cu Mi s-a dus viața și anii), alta a morții (Titanicul) și alta a lui Dumnezeu (Multe supărari); ultima cameră implica și proiecția unui clip, dar nu-l povestesc, nu vreau să zică lumea că-s ca Țupa tânăr, care plictisea lumea la țigară povestind clipuri și fumătorii se ascundeau de el. A doua zi, lucid și cu capul pleznind de durere, am reanalizat ideea și nu mi s-a părut penală, cum îmi par de obicei ideile genialoide de la beție, I mean în mod bizar nu transpiram de jenă. Am scris-o și i-am trimis-o Ralucăi Voinea de la Tranzit care a zis da mă, ține, hai să o facem. A găsit finanțare, a implicat artiști de-afară, pe scurt, a mișcat lucrurile. Apoi Dan Drăghici și-a înjunghiat nevasta din gelozie cu 11 lovituri de cuțit și proiectul a intrat în stand by, cum să faci un erou și un simbol dintr-un criminal – asta chiar dacă femeia a scăpat cu viață. Mie mi se pare că abia prin asta devine pe deplin consonant cu intenția proiectului meu, dar e o prostie.
Ruxandra Novac
Nu aş vrea să scriu versuri pentru nimeni (e mai greu decît pare de fapt, nu cred că ar ieşi nimic bun pentru vreunul dintre preferaţii mei, poate pentru vreo formaţie dubioasă monocordă, de atmosferă), însă mi-aş dori foarte mult să fiu cineva, e un fel de imagine psihică: aş vrea să fiu Kathleen Hanna în clipul de la Sonic Youth – Bull in the Heather https://www.youtube.com/watch?v=8JGBNkLM9_8. Pentru cine nu ştie clipul, este cu KH cu codiţe, făcînd un fel de pogo cheerleader-like printre picioarele lui Th. Moore (tot pentru cine nu ştie, Th. Moore e foarte înalt, Kathleen Hanna e mică), sărutînd-o pe Kim, în fine prostindu-se la nesfîrşit pe acolo, suprapus cu imaginea lui Kim îmbrăcată în fată mică, un fel de prinţesă excedată, şi cu doi copii-adolescenţi băiat şi fată, probabil Kim şi Th., legîndu-se de un copac, făcîndu-şi unghiile cu ojă etc. Plus Kim spunînd versuri nervoase, expuse, de om deprivat afectiv, dar în modul ei hipersobru, conţinut, creează un efect special, dar bine ea oricum e superbă întotdeauna J. Acum desigur piesa e mai complexă de atît şi cinică puţin, ca de obicei la ei, îmi dau seama, dar îmi place să mă gîndesc la clip doar la un nivel infra, cu scenariu simplu, regresiv, iar la Kathleen Hanna (personajul ei, desigur, în fine) ca la cineva imers complet într-un moment fericit, care parazitează inofensiv un cuplu/grup fericit, este pentru mine un fel de engramă a fericirii şi siguranţei perfecte. La fel pentru cine nu ştie, acum cîţiva ani Kim Gordon şi Th. Moore s-au adulterit şi au divorţat şi s-a terminat şi cu Sonic Youth, dar atunci în 1994 mai era mult pînă cînd lucrurile să devină triste, erau tineri, totul era frumos şi nimic nu durea, aşa că engrama asta conţine şi inversul ei, pentru că eu în 2016 ştiu ce a urmat în realitate, dar, ca de obicei pentru genul ăsta de scenarii, cumva nu contează.
Nr 5/2016 conține continuarea dosarului cu răspunsuri de la: V.Leac, Alex Văsieș, Ionelia Cristea, Augustin Cupșa, Vlad Drăgoi, Sorin Gherguț, Teona Galgoțiu, Hose Pablo, Cosmina Morfolina