La finele lunii mai, la Oradea, a avut loc un colocviu(moderat de Traian Ştef) al scriitorilor invitaţi la zilele revistei Familia cu mai tinerii poeţi ai ultimei promoţii, autori aflaţi, cei mai mulţi dintre ei, la prima carte. Gazdele, Ioan Moldovan şi echipa sa , au dorit să pună premisele unui dialog între generaţii. Criticul Gh. Grigurcu a fost aniversat, tot atunci, ca redactor al seriei vechi a revistei orădene.
Criticul Nicolae Manolescu şi alţi vorbitori le-au sugerat celor care vor să-si pună în valoare darul poetic să nu se culce pe laurii victoriei, după prima carte, să-şi cultive ,, planta talentului’’, prin lecturi, printr-o perseverenţă matură, care acceptă criticile necesare. De unele inevitabile rateuri, de ,,poezii proaste’’nu au fost scutite nici numele mari, s-a spus. Cazurile de spectaculoase debuturi poetice urmate de un inexorabil declin sunt destule în literatura noastră, criticul pomenit le-a amintit pe unele. Opinia poeţilor tineri a fost una asemănătoare, cineva a afirmat chiar că abia de la a treia carte poţi şti de ce e în stare un autor. În consens cu aceste opinii au fost şi Răzvan Voncu, Virgil Podoabă, Adrian Alui Gheorghe, Horia Gârbea, Călin Vlasie cu diferenţierile necesare pentru a instaura climatul unui dialog veritabil. Medeea Iancu şi Robert G. Elekes au fost laureaţii pentru poezie a acestei întâlniri prilejuite de aniversarea celor 150 de ani de la debutul eminescian la revista Familia.
Despre diferenţa specifică a noii promoţii, post-douămiiste, cea aflată atunci ,,sub reflectoare’’ în Sala Primăriei din Oradea, s-au spus lucruri demne de reţinut. Care ar fi în fond trăsăturile ei diferenţiatoare ? Atenţia nu doar la autori de peste Ocean, ca optzeciştii, ci şi la texte lirice din apropierea noastră, la poezia poloneză, rusă, maghiară, a afirmat pe bună-dreptate o poetă. Eu aş adăuga drept trăsătură specifică a acestor noi veniţi globalizarea discursului lor, aluziile sau referinţele pe care le fac la diferite personaje din universul t.v., sau la emisiuni internaţionale, de tip Discovery, etc. la actori celebri. Denzel Washington, de pildă, este evocat în textul unui poet publicat de revista noastră. Alte trimiteri se fac la solişti cu faimă planetară (evident, americani, cei mai mulţi) la mega-concerte, la scene de film, sau chiar la clipuri de t.v. E o altă paradigmă, cred, unde imaginea, (vizualitatea) nu e doar dominantă, ci dominatoare, deseori de-a dreptul tiranică. În fine, poezia lor e poezia actualităţii, a emergenţei, ea preferă scenarii poetice intime, personale, confesive, dar cu un aer de familie globală, constructelor poetice ample cu miez ,,tare’’. Trimiterile sunt desigur la lumea noastră postmodernă, la autorii-personaje stranii, mai mult decât la conţinutul cărţilor lor. Poezia lor aproape toată are un ton contestatar, anti-sistem, anti-idealuri, anti-valori tradiţionale. Eroismele cotidiene sunt preferate eroismelor istorice, iar aerul de familie globală, ziceam, dată de utilizarea internetului, a face-book-ului, etc. e preferat celui de familie reală, naţională.
Nu toţi invitaţii prezenţi la recitalul orădean numit Ofensiva poeziei tinere au considerat că există diferenţe majore, care să-i departajeze net pe cei mai recenţi poeţi de cei dinaintea lor, de optezecişti, în special. Dar şi de nouăzecişti, de douămiişti. Nu toată lumea a fost dispusă apoi să recunoască valoarea clară a promoţiei şaptezeci, apropos de generaţii şi promoţii literare. Nicolae Manolescu a spus tranşant că nu se poate reţine niciun nume care să mai fie acum demn de atenţie… Din parte-mi i-am amintit pe doi echinoxişti, Dinu Flămând şi Ion Mircea, care mi-au venit primii în minte, din solidaritate afectivă bazată însă pe criterii axiologice ferme (referinţe critice solide, Istorii literare, dicţionare, etc.) dar nu am fost suficient de convingător. Dacă aş fi amintit, repede, alte nume ca Mircea Dinescu, (un exemplu de uluitor debut, urmat de un declin treptat, magister dixit) Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Şerban Foarţă, Leonid Dimov, Daniel Turcea, Nicolae Prelipceanu, Dorin Tudoran, Dan Laurenţiu, Grete Tartler, etc., toţi publicându-şi primele volume în jurul anului 1970, poate aş fi convins asistenţa de valoarea acestei promoţii. O promoţie neîndeajuns de spectaculoasă? Livrescă? Mircea Dinescu, Cezar Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru nu au spectaculosul de bun gust în sângele lor literar? Livrescul e un păcat doar când devine pedanterie. Promoţia 70 e una multiformă, formată şi prin traduceri proprii din marile literaturi europene, două exemple, Marian Papahagi, Victor Ivanovici. Numele pe care a mizat în volumul său, Literatura română contemporană, regretatul Laurenţiu Ulici, dar şi alţii, Eugen Simion, Alex.Ştefănescu, Ion Pop, Petru Poantă, Dan Cristea, Gh. Grigurcu (prezent la Oradea) au confirmat. Laurenţiu Ulici cu sistemul său ,,piramidal’’ , amintit de craioveanul Gabriel Nedelea, mi s-a părut nuanţat şi ingenios, fixându-i acestei promoţii locul exact în istoria literară modernă. Marin Mincu scrie ( O panoramă critică a poeziei române din secolul al XX-lea) despre o ,,generaţie manieristă’’, cea şaptezecistă, deosebită de cea a şaizeciştilor prin ,,rafinarea discursului şi barochizarea unor formule’’ O altă caracteristică-,,livrescul, parabolicul, ludicul iau locul tonului solemn’’.