CRIZA EUROPEI, CRIZA UNUI IMAGINAR?

CRIZA EUROPEI, CRIZA UNUI IMAGINAR?

 

În culturile noastre, atât ideea, cât și denumirea de Europa trimit la o veche referință mitologică, și anume răpirea Europei de către Zeus. Europa își are obârșia într-o mitologie străveche ce rămâne latentă de fiecare dată când întrebuințăm acest cuvânt, chiar dacă amintirea ei a dispărut din conștiința vorbitorului de rând contemporan. Indiscutabil, contextul și matricea sa mitologică au fost uitate și refulate. Însă să fi dispărut ele cu adevărat? Criza dezvoltării Europei nu este oare legată de un deficit de imaginar sau chiar de o întunecare a acestuia?

De-a lungul istoriei, ideea-imagine europeană nu a încetat să joace rolul unui important proiect politic, de fiecare dată când o putere statornicită viza un destin transnațional pentru a uni laolaltă sau a federa diverse teritorii și instituții. De la Imperiul Roman la Sfântul Imperiu Romano-German și de la Primul Imperiu Francez al lui Napoleon până la cel Habsburgic, aspirațiile de alipire a mai multor națiuni și state nu au încetat să capete o formă sau alta. Nu conta, de altfel, că unele dintre aceste națiuni erau adesea în conflict: proximitatea istoriei care le lega sau interese comune justificau nașterea unor asemenea noi structuri comunitare.

Demarată după 1945, făptuirea unei uniuni sau a unei mari comunități europene cunoaște în zilele noastre o evoluție haotică, punctată de deziluzii, derive sau blocaje care duc chiar la punerea sub semnul întrebării, în cazul anumitor popoare, atât a posibilității, cât și a eficienței unui asemenea construct. Dezbaterile nu încetează să semnaleze tehnocratismul împins uneori la extrem, absența unei identități politice – foarte apropiată unei utopii –, deraierile, diversele dovezi de incompetență, etc. Și ele scandează crizele politice și diplomatice pe fondul unor politici economice și financiare prost gestionate.

Toate aceste discuții și argumente juridico-administrative sunt ele pertinente? Avem dreptul să suspectăm că adesea, în spatele lor, se ascunde cu totul altceva. Construcția europeană riscă să rămână un proiect poate prea rațional, prea instituționalizat, mult prea procedural, fără ca ea să solicite și să pună în mișcare imaginarii. E improbabil ca un proces atât de inovator și de ambițios precum cel european să poată fi dus la bun sfârșit fără ca el să implice anumite forme de adeziune, entuziasmul diverselor națiuni, lucru care ne-ar permite să ne dorim cu adevărat aventura punerii în practică a unei noi forme de organizare politică și culturală. De dimensiuni ample, este foarte posibil ca un asemenea proiect colectiv să ducă lipsă de încredere, de credințe, vise, simboluri și mituri asociate, care au însoțit de-a lungul istoriei marile aventuri colective, fie ele imperii sau revoluții. Insistența cu care se caută motivații și mobiluri raționalizabile ne poate face să uităm că, înainte de toate, ne lipsește o reprezentare a entității europene care să alimenteze o mare narațiune comună. Nu putem spune oare că Europa în gestație duce lipsă de un dispozitiv de „storytelling”, de mituri politice care i-ar asigura așteptări, aspirații, atracții comune, pe scurt, adeziune?

Ipoteza pe care dorim să o dezbatem aici implică reactualizarea chestiunii imaginariilor politice. Or, acestea nu sunt simple forme goale, niște suplimente spirituale sau superstructuri ficționale, gratuite și accidentale, ci matrici psihice, individuale și colective care antrenează procese de transformare a unor instituții și a unor reprezentări[1]. Sub forma sa de povestire mitică, imaginarul acționează asemenea unui instrument performativ ce încurajează și legitimează diverse schimbări la nivelul societății. Spre diferență de utopie, mitul, așa cum l-a văzut la vremea sa Georges Sorel[2], este un inductor de pasiuni și de acțiuni. În lipsa unor imaginarii politice federatoare și justificatoare, orice proiect politic rămâne o inițiativă elitistă, deconectată de la realitatea națiunilor implicate.

 

I – Politică și mit   

Pentru a se dezvolta, orice construcție politică are nevoie atât de argumente raționale  (juridice), cât și de adeziunea membrilor săi, determinată de recursul la imaginar. Oare aventura politică a Europei, această entitate încă greu de definit, nu are nevoie, la rândul său, de un imaginar, ca și orice stat-națiune?

Ce înțelegem prin imaginar activ, raportat la indivizi și popoare[3]? În primul rând, trebuie să îl diferențiem de ansamblul ficțiunilor ludice care servește în cel mai bun caz la joc sau creație, însă care devine inoperant în planul raționalului. Or, o parte din imaginar cuprinde imagini puternice ce antrenează forțe psihice și acționează asupra mentalului, procurându-i finalități sensibile, figurative, precum și mijloace privilegiate (unele supradeterminate, altele interzise sau diabolizate) de îndată ce sunt eliberate din anomia lor și inserate în lanțuri mitice și ansambluri narative, pentru care ele servesc drept nuclee directoare. Între realitatea concretă, percepută prin simțuri, și lumea abstractă a rațiunii, există un plan intermediar, făcut din amintiri, afecte, anticipări, simulări și ficțiuni, care ne ocupă o mare parte din timp și ne determină stările sufletești, ne orientează gândurile, ne călăuzesc deciziile și ne influențează comportamentele, pe scurt, compun substanța vieții noastre psihice.

Într-adevăr, oare ce ne vine cel mai ușor în minte, în cea mai mare parte a timpului, dacă nu, înainte de toate, imaginile-amintiri, care sunt selecționate și reformatate de memoria imaginativă și care se referă la ceea ce nu mai există? Vin apoi anticipările și simulările de acțiuni care încă nu există dar cărora le dăm o existență prin imaginația previzională. Aceste reprezentări ne fac veseli și tonici sau, dimpotrivă, triști și melancolici, influențând astfel capacitățile facultăților noastre de gândire sau de percepție. Pe scurt, ne petrecem cea mai mare parte a timpului imaginând, înțelegând prin acest lucru nu doar inventarea de ficțiuni, ci și producerea de imagini mentale în locul unor date care nu mai există sau care încă nu există, acordând totodată imaginilor și valențelor afective pe care ele le implică puterea de a lega laolaltă momente din viața noastră, de a umple golurile necunoașterii, de a genera valori și credințe pozitive sau negative cu privire la viața pe care o ducem. Așa se face că, prin intermediul imaginarului, noi ne construim o identitate proprie, asigurăm o continuitate acțiunilor pe care le săvârșim, intrăm în contact cu ceilalți și ne zidim universul lăuntric. Nu tot așa se întâmplă cu popoarele, cu conștiința lor colectivă?

Spre exemplu, chestiunile legate de politic, de teritoriu, de formele de putere, de originile puterii, de modul în care ea se legitimează și în care socotește să intervină, de constituirea corpului social, de drepturile și obligațiile sale, de raporturile în care este angajat, etc., pun în joc voințe și reprezentări contingente, accidentale, cadre raționale în general de natură juridică, precum și narațiuni colective ce ne ajută să răspundem la întrebări fundamentale legate de viețuirea în comun: de unde venim? cine suntem? încotro ne îndreptăm? Viețuirea în colectivitate nu se poate organiza într-un anume loc și timp decât pe fondul acestei aproprieri a unui spațiu și a unei epoci, unei identificări cu o individualitate națională, unei memorii a trecutului și unui proiect anticipativ care îi ghidează deciziile și acțiunile. În aparență, instituțiile și acțiunile politice nu au o dimensiune imaginară prea evidentă. Efortul intelectual depus în Europa pentru a le raționaliza (prin intermediul suveranității democratice, unui contract politic, etc.) pare chiar să susțină ideea conform căreia, de la Greci încoace, politicul a reprezentat câmpul politic cel mai expus unei demitologizări. Cu toate acestea, nimic nu ne poate împiedica să vedem în negarea supraviețuirii mitului în sfera politicului o posibilă iluzie ce poate conduce la forme subtile de manipulare. Oare nu ar fi mai bine să recunoaștem că dimensiunea imaginară a politicului poate opune o rezistență nebănuită și că ea participă chiar la condițiile de existență și de exercițiu în cazul instituțiilor sociopolitice?

La nivel istoric, putem doar constata că politicul a dat naștere pretutindeni la un evantai de mituri create pentru a oferi răspunsuri credibile la aceste întrebări, în ceea ce privește atât originile îndepărtate ale unei națiuni (în general inaccesibile, în lipsa unei perspective istorice), cât și identitatea bioetnică a populației (necunoscută sau denegată în virtutea unor metisaje genetice frecvente) sau viitorul anticipat, înlocuit adeseori cu un viitor dorit sau visat. Într-un cuvânt, narativitatea mitică este chemată să ofere răspunsuri la întrebări legate de formele de putere, de originile sale și de finalități colective ce se sustrag simplei determinări obiective și raționale. Aceste lacune sau incertitudini cu privire la Cetate stau la baza unor comportamente narative, unor mitologii oficiale, împărtășirii și transmiterii de scenarii despre trecut sau viitor, care țes în urzeala politicului imagini, simboluri și mituri. Aceste fabulații sunt adesea controlate, filtrate, impuse, consacrate, ritualizate și comemorate de către instituții. Chiar dacă ele nu ating în mod necesar nucleul intim al funcționării unei forme de autoritate care poate fi exercitată și analizată în termenii obiectivi ai unor raporturi de forță sau de voință, elaborarea, utilizarea, extinderea și chiar exportarea lor e în strânsă legătură cu viața politicului. Cum să nu existe în acest caz un raport între discursul mitic și însuși fundamentul instituirii puterii, precum și al reprezentării și guvernării?

Astfel că se conturează cel puțin două phyla mitice consistente și funcționale, cea a teritorialității care desenează cartografia identitară a unui popor și cea a suveranității, a nașterii puterii și a expresiei acesteia. Amândouă găsesc în imaginarul mitic o matrice fecundă, cel puțin în cazul tuturor societăților predemocratice. Cum ar arăta, în cazul Europei, aceste două forme disponibile de imaginar? În cele ce urmează, le vom examina pe rând, arătând că una este tipică pentru un deficit, iar cealaltă tipică pentru o formă saturată și supraîncărcată. Pe scurt, locuitorii Europei moștenesc două matrice imaginare care se descoperă a fi într-o inadecvare profundă cu nevoile și așteptările lor, cel puțin în prezent.

 

II – Un Mit geografic trunchiat: teritoriul

Pentru început, se pune problema delimitării frontierelor, a teritoriilor și, colateral, a centrului. Ele sunt fundamentale dacă dorim să dăm Europei o întrupare vizibilă, geografică și istorică; iar aceasta din urmă convoacă imagini, metafore, simboluri și mituri. Putem admite că faptul de a le lua în vedere, de a le interpreta și de a le valoriza le-ar putea oferi locuitorilor Europei o mai bună înțelegere a apartenenței lor la o entitate adesea abstractă și apatridă.

Unul din miturile fondatoare ale unei entități politice are în vedere teritoriul său și reprezentarea acestuia. Orice fel de unitate politică se sprijină pe o cartografie care îi asigură niște limite bine trasate, niște granițe. Or, unul dintre punctele slabe ale reprezentării Europei nu provine oare din faptul că ea nu corespunde unui spațiu delimitat în mod clar? Suntem nevoiți să ne întrebăm în ce mod ne reprezentăm limitele Europei, ce figuri – statică și dinamică – împrumută ea în cunoașterea geografică, politică și geostrategică. Așa se face că ne găsim în fața unei întrebări duble: Europa dispune sau nu de granițe reprezentabile (în cele patru puncte cardinale)? Și, în al doilea rând: imaginea Europei și a granițelor ei, mai mult sau mai puțin evidente, ne permite oare să îi atribuim o identitate sau ne lasă doar să o considerăm drept o figură permanent mișcătoare, ce se reconfigurează neîncetat? În acest caz, mitul geografic al Europei ar implica oare punerea în scenă a unui spațiu plastic, cu forme instabile care, dintr-o dată, ne-ar obliga să punem la îndoială până și referința la o unitate?

 

1 – Mitul geopoeticii occidentale: frontiera talasică   

Percepția unei granițe este condiționată, în primul rând, de adoptarea unui punct de vedere ce depinde la rândul său de o scală de observație. De când Europenii au inventat cartografia științifică, ei se situează pe o hartă a lumii care face ca Europa să apară ca un apendice la imensul continent eurasiatic ce se întinde de la Brest la Vladivostok. Astfel că Europa se prezintă ca o peninsulă a Asiei ce își extinde capătul spre Atlantic, o peninsulă ce dispune și de numeroase pontoane îndreptate spre Vestul îndepărtat (Peninsula Iberică și Insulele Britanice). Mai mult sau mai puțin conștient, s-a elaborat în cursul ultimelor veacuri o poetică onirică a țărmului atlantic, ce alimentează vise legate de marile larguri, responsabile, la rândul lor, de valuri migraționiste spre America. Această topografie a Europei constituie o componentă de bază a lungii aventuri pluriseculare care a condus la apariția unor curente succesive de migrație dinspre Europa spre America de Nord. Între macrogeografia ce se obiectivează în reprezentările geopolitice și imaginarul mesianic al cohortelor de migranți în căutarea paradisului american se întrețes corespondențe subtile, legate de reprezentarea frontierei europene la Atlantic.

Însă, după cum o atestă reprezentările colective medievale, Atlanticul nu desenează o linie de demarcație netă ce desparte Europa de un Dincolo necunoscut. Departe de a se constitui într-o graniță separatoare între continent și alte spații, țărmul său se prezintă ca un punct de trecere spre prelungiri insulare, asimilabile tentaculelor peninsulei. Astfel, nenumărate texte mitice antice și medievale prezintă Marea Atlantică ca un spațiu împânzit de insule și arhipeleaguri ce alimentează vise de plecare impregnate de o puternică valoare mesianică și eshatologică.

La început conotat pozitiv, ca și pol maternal de refugiu, acest spațiu maritim devine graniță după un timp, încărcându-se cu elemente schizomorfe la cei care l-au străbătut și apoi l-au părăsit. Așa se face că marea devine granița de netrecut a Europei pentru acei migranți care au abandonat-o pentru a nu se mai întoarce aici niciodată. După ce a jucat rolul unui pol de atracție, Atlanticul primește conotații negative ce vin de dincolo, Europa apărând tinerilor coloni americani ca un spațiu negativ al neîntoarcerii. Atlanticul se transformă într-o adevărată graniță ce împiedică mai puțin plecarea și mai mult reîntoarcerea, regresia spre Lumea Veche. Frontiera, punctul de trecere spre Vest, devine linie de demarcație și de închidere pentru cei care deja au trecut dincolo. Altfel spus, Europa nu este închisă decât din punctul de vedere al Americii, căci marea interzice de acum înainte orice fel de călătorie de întoarcere înapoi. Așa că, în mod paradoxal, Extremul Occident este cel care permite închiderea Europei în sine însăși.

Așadar, în imaginarul noilor americani, Vestul devine un spațiu al libertății și al construirii unei noi umanități. Atlanticul funcționează în această ecuație ca un spațiu mediator pentru recrearea umanității, ce refulează Lumea Veche în întunecimile răului[4].

 

2 – Eurasia și neliniștitoarea frontieră telurică

La polul opus, extremitatea răsăriteană a Europei este plasată în zona marilor câmpii continentale eurasiatice, ce vor da naștere la reprezentări tranșant repulsive, angoasate, într-un cuvânt schizomorfe. Această valorizare negativă a limitei orientale se va fixa pe presupusa frontieră a Uralilor care joacă rolul secular al unei fortărețe ce ține piept invaziilor barbare venite din Extremul Orient. Putem vedea acest construct imaginar al spațiului oriental în diverse lucrări de geopolitică care urmăresc trasarea unor hărți, deci a unor imagini ale Europei, purtând urmele unor percepții și viziuni atât savante cât și populare, la care se adaugă dezideratul elaborării unui discurs critic care face să transpară caracterul mitic al unora dintre aceste reprezentări.

Este și cazul reprezentărilor hinterlandului asiatic, ce se găsesc în tratatul german de geopolitică sau de geostrategie al lui Jordis von Lohausen. Analizele generalului austriac trimit la o geografie recurentă a Europei, în care chestiunea Orientului apare consubstanțială unui pericol. Jordis von Lohausen ține să evidențieze cât de mult alegerea Uralului ca frontieră răsăriteană – alegere ce se regăsește în numeroase discursuri politice (până și în celebra definiție a teritoriului european enunțată de Charles de Gaulle, care vedea Europa întinzându-se de la Atlantic la Urali) ține, de fapt, de un construct imaginar ce nu corespunde niciunei realități istorico-geografice.

Plecând de la o divizare tripartită a teritoriului european, legată de referințe geopolitice cristalizate de-a lungul unei respectabile perioade de timp, generalul austriac arată că partea răsăriteană a Europei se lovește de o frontieră situată între Marea Baltică și Marea Neagră, ridicând astfel Rusia la rang de margine, adevărat loc de trecere spre trunchiul eurasiatic. Rămase mult timp nelocuite, teritoriile dintre Carpați și fluviul Amur s-au populat încetul cu încetul, inaugurând astfel un spațiu perceput ca fiind plin de pericole de invazie. Departe de a constitui o frontieră naturală, spațiul ce separă peninsula europeană de continentul eurasiatic s-a transformat într-o frontieră imaginară care nu a încetat, în schimb, să anime vise de cucerire, de înaintare profundă cu scopul de a contracara amenințările. Știm prea bine în ce mod defectuos s-au sfârșit toate aceste tentative, de la Napoleon până la Hitler, confirmând încă o dată, dacă mai era nevoie, un imaginar negativ.

Această mărturie extrasă din literatura geopolitică germanică ilustrează exemplar modul în care Europa nu a încetat să viseze la o frontieră răsăriteană, asociată mitic cu Uralii, însă care rămâne încărcată de valori unidimensionale de natură pur protectoare, având drept consecință dramatizarea polului Europei orientale.

 

3 – De la unitatea imposibilă la figurarea incertă

La finalul acestei duble analize a imaginarului teritorial, Europa apare ca având pe axa latitudinală Orient-Occident o problemă simbolică la nivelul frontierelor: o frontieră mult prea plastică și centrifugă la vest, una supradeterminată și centripetă, la est. Rezultă de aici o dublă problemă: mai întâi, imaginarul european duce lipsă de ambivalență la nivelul granițelor sale. Orice graniță trebuie să poată asigura atât trecerea, cât și rezistența: folosindu-ne de o metaforă informatică, ea trebuie să cuprindă un output și un input, adică să joace rolul de declic și de filtru. Or, fiecare dintre cele două limite latitudinale se vede înzestrată cu valori univoce și fixe, care se opun oricărei abordări ambivalente. În mod corolar, întrucât marginile sale se dovedesc a fi instabile sau chiar ireale, Europa pare a avea o dificultate în a-și găsi un Centru identitar. Am putea chiar parodia celebra formulă hermetică: Europa ar fi un cerc al cărei centru este (posibil) peste tot pentru că nicăieri nu-i găsim circumferința. Oare decurge de aici că imaginarul spațial împiedică Europa, într-o oarecare măsură, să aibă o identitate proprie? Dacă da, atunci ea nu poate decât să se bazeze in fine pe o simplă „figură”, înțeleasă ca proces mitopoietic de permanentă reconfigurare.

 

III – Un Mit istoric supradeterminat: imperiul

Dacă Europa actuală suferă din pricina unui deficit de imaginar geografic, ea dispune totuși, bine incrustat în memorie, de un mit politic și istoric supradeteminat. Însă, paradoxal, consistența simbolică și mitică a acestuia nimicește așteptările și inhibă adeziunea. Situația actuală a Europei, ca unitate formată din mai multe state-națiuni, este inseparabilă, din prisma memoriei colective, de recunoașterea marilor constructe mitice ilustrate de monarhiile și imperiile sucesive din Europa. Din mai multe puncte de vedere, aceste regimuri întrețin forțe de adeziune, ceea ce constituie plămădeala necesară pentru constituirea imaginariilor politice. Să fie oare imaginarul imperial, transcedent monarhiilor, forma cea mai strâns legată de această Europă încă în gestație, nevoită să slujească făptuirii unei uniuni fără a conduce la uniformizare, unei solidarizări fără a distruge identitățile multiple?

În zilele noastre, traumele istorice fac ca această categorie a Imperiului să fie una prost înțeleasă. Este plină de conotații simbolice complexe, ce visează instituirea unei unități de suveranitate deasupra regalităților multiple pentru a face să domnească un spirit de unitate transcendentă. Mitul imperial este inseparabil de o veche viziune creștină asupra policii, ce a luat de la bun început forma unei comunități de creștini și nu doar a câtorva indivizi naționali, și a cărei traducere trece printr-o diarhie politico-religioasă (papa și împăratul). Înscrisă într-o mare povestire mitică a comunității creștine, această dublă formă de autoritate însuflețește numeroase proiecte de aliniere a structurilor politice laice la o structură mitico-religioasă și la o etică unificatoare comună. Perioadele de imperiu din Europa conferă o eficacitate de netăgăduit acestei credințe mitico-socio-politice, chiar dacă fiecare imperiu luat în parte nu a reușit vreodată să federeze toate statele creștine[5].

Imperiul roman, bizantin, carolingian, germanic, etc., până la imperiul napoleonian reprezintă fiecare o variantă a formei dinastice de mitologie a autorității. Ca și monarhia al cărei văr primar este, imperiul face din figura imperială personificarea unei voințe superioare, însărcinată cu guvernarea corpului imperiului. Totuși, în forma sa romană și, mai apoi, creștină, imperiul nu a încetat să apară ancorat într-un principiu, cel de imperium care unifică entități politice multiple, pe când monarhia rămâne atașată unității statului-națiune. În acest sens, în loc să limiteze dimensiunile puterii sale la teritoriul regal familial, el se propune ca unitate a unei grupări de state vasale, fărâmițate de-a lungul istoriei. Având în vedere dimensiunile sale, imperiul permite instituirea unei puteri unice însă, în general, respectuoase față de țările federate, de obiceiurile și normele juridice specifice fiecărei națiuni în parte. Chiar dacă rămâne înscris într-un imaginar transpersonal, imperiul dispune de o autoritate de organizare politică mai vastă decât cea monarhică, pretându-se, astfel, la ansambluri eterogene de entități precum Europa…

Să luăm exemplul lui Carol cel Mare, pe de o parte, împărat, iar pe de alta, rege al Lombarzilor și al Francilor. Supunerea față de împărat nu înseamnă, așadar, supunerea față de un popor sau o țară particulară. „În imperiul austro-ungar, fidelitatea față de dinastia habsburgică constituie încă “legătura fundamentală dintre popoare și ține loc de patriotism” (Jean Béranger); ea trece deasupra legăturilor cu caracter național sau confesional”[6]. Merită, așadar, să distingem autoritatea proprie a imperium-ului și acea potestas pe care el o exercită asupra fiecărui popor în parte. Prin urmare, Imperiul reprezintă o formă politică complexă ce permite configurări originale, eficiente și puternic impregnate de imaginar.

E adevărat că istoria postrevoluționară a țărilor europene le-a făcut neîncrezătoare, dacă nu chiar ostile oricărei forme de destin imperial, cu atât mai mult cu cât realizările recente (de la Napoleon la Hitler) au fost surse de traume profunde; de aici, validarea doar a construcțiilor democratice stato-naționale. Paradigma imperială, imagine a unei unități supranaționale europene, pare pângărită de formele sale autoritare recente cele mai contestabile (Napoleon), chiar patologice (mascarada acelui Drittes Reich german al lui Hitler). De la Napoleon încoace, mitul imperial nu a încetat să împingă acest regim spre o formă de autocrație urniformizantă, îndepărtată în mare măsură de perspectiva ei istorică și mitică adoptată de un R. Guénon sau un Dante[7]. Astfel că referința imperială nu este nici îmbrățișată, nici împărtășită de discursurile dominante care poartă în Europa amprenta partidelor creștin-democrate, atașate valorilor profund parlamentare, chiar și în cazul regimurilor monarhice.

Prin extinderea sa supranațională, nu s-ar putea oare ca forma imperiului să-și găsească din nou un loc în imaginarul european al unei unități supra-naționale? Nu am avea dreptate să introducem chestiunea, într-o formă mai subtilă, în dezbaterea publică? Fără îndoială, cererea pentru o președinție a Europei după modelul prezidențial francez traduce o anumită preocupare de acest gen, fără ca ea să evite, la nivel constituțional, schimbarea periodică sau raționalitatea juridică. Doar împăratul deține sarcini publice înzestrate în mod fundamental cu o aură simbolică, cu transcendență mitică și longevitate, în măsură să ancoreze voința și destinele politice într-o sursă legitimă, dincolo de partide și de facțiuni partizane. Bineînțeles, nu pretindem că soluția la construcția europeană ar consta în favorizarea renașterii unui imperiu unic și total, simplă ediție actualizată a unei Europe medievale sau napoleoniene. A pune pe tapet chestiunea imaginarului imperial ar putea însă permite deblocarea unor imagini sau scheme simbolice care ar putea, la rândul lor, creiona un nou orizont.

În ciuda acestor semne firave și acestor rațiuni credibile, putem crede, totuși, că imaginarul imperial rămâne mult prea încărcat de amintiri dureroase și că el nu poate face obiectul unei reevaluări decât marginal, din partea unor partizani ai curentelor critice ale democrațiilor europene.

 

În concluzie, criza actuală a Europei ar putea proveni, printre altele, dintr-o inadaptare a imaginarului popoarelor europene. Pe de o parte, ea duce lipsa unui imaginar spațial minimal, lipsă datorată unei geografii politice din mai multe puncte de vedere incompletă și incertă; pe de altă parte, ea este marcată și bântuită, la nivel istoric, de un mit hipertrofiat al suveranității imperiale care ar putea servi drept matrice performativă pentru o nouă configurație supranațională, însă al cărui trecut lasă națiunile, în această epocă democratică, pradă ezitărilor și temerilor. Pe scurt, Europa evoluează încă între prea-puținul imaginarului geografic și prea-multul imaginariilor istorice.

 

traducere de Andreea Bugiac

[1] Ne permitem să facem trimitere la volumul nostru, Imaginaires du politique, Ellipses, 2001, precum și la F. Monneyron et A. Moutchouris, Des mythes politiques, Imago, 2010.

[2] W. Gianinnazi, Naissance du mythe moderne : Georges Sorel et la crise de la pensée savante (1889-1914), Maison des sciences de l’homme, Paris, 2006.

[3] În acest sens, urmăm direcția deschisă de cercetările lui Gaston Bachelard, Gilbert Durand, Mircea Eliade, Paul Ricoeur, etc.

[4] A se vedea Hélène Varela, O heterologos em lingua portuguesa. Elementos para uma antropologia filosofica situada (Portuguese), Espaço e tempo, 1995.

[5] Cf. Claudio Bonvecchio, Imago imperii, imago mundi, sovranita simbolica e figura imperiale, Milano, CEDAM, 1997.

[6] Cf. A. de Benoist,  « Autorité spirituelle et pouvoir temporel » in L’empire intérieur, Fata Morgana,  1995, p. 118.

[7] Dante, De monarchia, F. Alcan, 1933.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.