Critificțiuni și anarhocărți

Critificțiuni și anarhocărți

Andrei Codrescu – 70

Ca gânditor și eseist, Andrei Codrescu este un autor fascinat de descentrare și anarhie, din care încearcă să propună nu neapărat un model, cât o structură creatoare, influențată vădit de tehnicile avangardei. Mai ales ideea de șoc și anarhie, preluată de la avangardă, i se potrivesc scriiturii lui Andrei Codrescu, plasat, auctorial, între postmodernism și post-postmodernism, întrucât avangardismul său stilistic și auctorial nu este omogen și monocrom, ci fărâmițat.

Ghidul dada pentru postumani. Tzara și Lenin joacă șah este o carte pulverizată din mai multe puncte de vedere: întâi de toate fiindcă autorul își propune să nu sintetizeze clasic informațiile despre nașterea și cronologia avangardismului, ci să le împrăștie în forma unui dicționar, care el însuși nu este un dicționar tipic, ci unul extravagant, critificțional (id est informații reale sunt speculate și epicizate, uneori, ca într-un roman de aventuri ori picaresc, de pildă). Informațiile din acest așa-zis dicționar (care se comportă, strategic, mai degrabă ca un dicționar-trickster) sunt livrate cititorului într-o formă poliedrică, întrucât credința autorului este că doar printr-o asemenea tactică spiritul avangardist ar putea fi continuat într-o formă vie, neosificată. Dacă Andrei Codrescu ar fi scris un ghid dada explicativ, logic, de sinteză, acesta nu ar mai fi fost, de fapt, ghid dada, adică ar fi renegat tocmai ideea primară a avangardismului cum că respectivul ISM nu poate și nu se cuvine a fi instituționalizat, singura lui formă posibilă de vitalitate fiind tocmai anti- și non-instituționalizarea, respectiv spiritul anti-tot, anti-orice.

Pentru postumanii viitorului, spiritul dada ar putea fi o formă de sănătate tocmai prin inumanitatea sa ca sursă energetică primară, ca motor dionisiac într-o lume excesiv controlată de apolinicul tehnologic și tehnocrat.

A fi avangardist cu tendință, în vremuri cibernetice hiperbolice, este o formă de terapie avansată, în perspectiva râvnit-sanificatoare a lui Andrei Codrescu. Postumanitatea nu știe neapărat că este postumană, prin urmare Codrescu intenționează să o facă lucidă și să îi furnizeze o rețetă verificată (parțial de beatnici, în anii șaptezeci ai secolului trecut): „Dada este opțiunea virală la certitudinea virtuală” afirmă el. Postumanitatea este o nevralgie ori chiar o tară, un viciu, de aici frenezia lui Andrei Codrescu de a o corija deratizator, dar în sens constructiv-energetic: Dada (ca anti-tot și ca NU radical) este o pilulă ontică și cognitivă de urgență, aplicabilă în cazul unei umanități îmbolnăvite din pricina tehnicii avansate și a alienării adiacente. Autorul nu procedează, însă, într-o manieră chirurgicală obiectivă și clasică, ci pulverizându-și discursul și ideile care se imprimă, prin fărâme, în cititor. Andrei Codrescu are alergie la lecții obiective de anatomie a ideilor și artei; lecțiile sale chirurgicale sunt întotdeauna fragmentare și diseminate, cu o serie de ramificații ludice niciodată adunate într-o sinteză ca la carte; ele au mai degrabă alura unor lecții psihiatrice (mentalitare) jucăușe!

Totuși când trebuie să ofere definiții, Andrei Codrescu, în ciuda ironiei și a dimensiunii ludice, materializează o retorică tranșantă, deși în mod constant marcată de sarcasm pipărat. Nimic nu este spus în întregime, fiindcă nu sunt dorite definiții carteziene absolute, ci relative, dar într-o ecuație care este convingătoare tocmai prin libertatea ei. Ce este postumanul, de pildă?

„Diferența pe care o fac eu este următoarea: o ființă postumană este o ființă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri asta se numea antropomorfism, dar în vremurile de-acum se numește ‘o interfață prietenoasă pentru utilizator’.”

Într-o societate e-tot, online-izată, Codrescu recomandă reîntoarcerea la sălbăticie, la insolență creatoare, dar nu la orice fel de șoc lingvistic și comportamental, ci strict la Dada. Autorul se dă ca pildă pe sine: cartea sa (ghidul pentru postumani) este numerotată, dar acesta este singurul lucru garantat la nivelul unei logici minime a dicționarului său Dada, de trickster multiplu. Dada nu este artă, ci viață, de aceea Dada nu poate fi instituționalizat (istoricizat) ori înregimentat în ceva, fiindcă este chiar negația de fond a orice și a tot. Și, negând tot, Dada rămâne viu, inalterabil, ca spirit, de neprins într-un insectar exact din punct de vedere științific-cultural. Dada este mai degrabă un fenomen mentalitar, care poate fi remixat ori utilizat ca remake pentru sanificarea și împrospătarea unei societăți patologizate cibernetic.

„Dada a pătruns în ADN-ul secolului XX printr-o negare radicală ce a reușit să se mențină proaspătă mult timp după ce principalul ei concurent, comunismul, dădu ortul popii. Anti-ideologia dadaismului a avut câștig de cauză în fața ideologiei și a servit ca sursă de inspirație și pentru alte mișcări artistice sau politice care nu avură trai prea lung, pentru că făcuseră compromisuri cu ideologia.”

Ca antitot (și antidot), Dada e singura formulă imprevizibilă și inefabilă care ar dezamorsa nonviața actuală a umanității intermediată de lumea acaparatoare și adictă a computerelor. Fiind antitot, Dada este și anti-Dada, fapt cu adevărat unic și sanificator și întrucât scoate la suprafață tocmai absurdul universal și astfel creează o anti-lume. Or, o anti-lume (ca proiect și formulă ontologică) ar dezintoxica lumea cibernetizată și mentalitatea postumană.

„Cuvintele sunt parte din substanța din care dada construiește lumi, nu ca să comunice, ci să dis-comunice, să întrerupă, să iște timp în care comunicarea este întreruptă. /…/ Toate cuvintele sunt dada dacă sunt folosite greșit cum trebuie.”

Discursul lui Andrei Codrescu este intenționat descentrat; lumea actuală nu ar putea fi igienizată printr-un discurs coerent, omogen și logic, ci exclusiv printr-o retorică discontinuă, neomogenă, dispersată. Ca să ne desfacem din cibernetica trupurilor și minților noastre supravegheate colectiv într-un panopticum universal tehnologizat este imperios un spirit Dada, de deparazitare a creierelor (după cum suna unul din îndemnurile celebre ale avangardiștilor români, la început de secol XX – „Cititori, deparazitați-vă creierul!”).

Autorul sugerează cvasi-materializarea unei apocalipse new age, de fapt, dar se ferește de termeni duri, ultimativi și oficiali, întrucât aflat sub spiritul Dada ar fi nepotrivit să apeleze la astfel de verdicte. Dar neliniștea lui Andrei Codrescu este reală și tranșantă: fără o terapie Dada (de tipul „tulburarea rețelelor”, perturbarea tehnologiei), lumea de-acum este în mod fatal patologizată din pricina tehnicii abuzive și a simulacrului cu ramificații voit totalitare. Șansa purificării (nu este vorba de o purificare tiranică, ci de una infrastructurală, unde orice fel de aserțiune este sau devine, simultan, opusul respectivei aserțiuni) concretizează lingivistic un demers curativ la nivel ontic-gnoseologic. Ludicul este secundar, în acest caz, însă nu trebuie pierdut din vedere.

„Dada știe, dacă Dada știe ceva, că orice este articulat sub foma unei propoziții finite înseamnă exact opusul a ceea ce spune.”

*

 

Despre eseul critificțional Lecția de poezie am scris pe îndelete chiar în revista Steaua, așa încât sintetizez doar câteva chestiuni: Lecția de poezie este scrisă de un hipster și trickster care, în subsidiar, e un rațional, neuitând însă nicio clipă că ludicul e materie ontică esențială. Cartea lui fals pedagogică abundă în câteva ingrediente specifice mărcii (brand-ului) Andrei Codrescu: umor ritualic, ironie de întreținere, vorbe de duh în trombă, inteligență hâtră până la delir. Este o demonstrație de forță despre cum poezia mai poate avea puterea de a năuci lumea desvrăjită și mințile îndeobște pragmatice. Despre cum poezia poate fi încă o cale orientativă, cognitivă și afectivă. Iată, de altfel, comentariul zeflemitor, cu tâlc, al autorului despre rețeta sa:

„Guru” academic în mod (auto)ironic, Codrescu îi învață pe studenți să nu se plictisească, să fie șarmanți, isteți, ingenioși, colportori de ludic și de prospețime (până la maturitate și senectute). Autorul concepe lecția de poezie ca pe un traseu de picaro, cu răspântii, aventuri, năzbâtii, picanterii, oratorie de adaptare, dar și sfaturi profesioniste ori speculații livrești. Iar studenții, deși ageamii (majoritatea) la început devin mai apoi absorbanți de materie poetică.

*

 

Whatever Gets You Through the Night. A Story of Sheherezade and the Arabian Entertainments, publicată în 2011, este o anarhocarte, întrucât pulverizează arhetipul de carte. În destule pagini ale acestui op special nota de subsol devine cartea propriu-zisă, autorul fiind fascinat de reformatarea conceptului de carte. Uneori, nota de subsol arată ca o ramă (la propriu), secondând (serios și ironic, în același timp) textul central. Andrei Codrescu face acest lucru ca pe o demonstrație de forță, având drept cobai suita de povești arabe 1001 de nopți, adică tocmai o carte canonică pe care, însă, o dez-intelectualizează, o desface din aparatul ei intelectual (erudit) și o refiltrează cu naturalețe. Procedeul său predilect este acela de a dezmembra cele 1001 de nopți (prin intermediul istoriei centrale a Șeherezadei și a regelui Șahriar, dar și a Duniazadei și a regelui Șazhaman – cealaltă pereche-cheie din  nopțile arabe), de a le mărunți și de a le fezanda, recuperându-le ulterior prin narativitate, dar după o metodă aproape anarhică. Cartea arată, la final, ca un soi de 1001 de nopți simili-dada!

Șeherezada devine în Whatever Gets You Through the Night un soi de djin literar, captivă în rama celor 1001 de nopți; dar și cititorul devine un soi de djin captiv în poveste; iar sticla de captivitate este chiar povestea care continuă la nesfârșit. Eseul în proză al autorului este și unul mentalitar, despre cutumele arabe (și hermeneutica lor ulterioară) legate de sexualitate, spirit culinar, vestimentație, religie, socio-politic, fantezie. Postmodernitatea îl ajută și ea pe Andrei Codrescu: în discursul Șeherezadei apar, la un moment dat, Antoine Galland, Richard F. Burton și Husain Haddawy, toți trei traducători reali, în diferite secole, ai suitei 1001 de nopți, cu misiune de moire în viitor (sau ursitoare) ale povestașei Șeherezada. Cartea de critificțiune a lui Andrei Codrescu este stimulatoare intelectual și întrucât discută, în subsidiar, nuanțele mentalitare ale traducerilor faimoasei suite de povestiri, alcătuind un puzzle sau o concentrată istorie a ideilor. Din personajul-cheie al suitei de povești, autorul face o Șeherezadă intertextuală, multiculturală și poli-mitică (sau inter-mitică), înrudită inclusiv cu Ariadna și Penelopa sau cu Prometeu (pentru constanța revoltei sale împotriva autorității). Din când în când, autorul o psihanalizează pe Șeherezada, dar nu procedează freudian, ci melaniekleinian, inventând copilăria și adolescența eroinei-matrice în acest sens.

*

 

În ce privește Bibliodeath. My Archives (With Life in Footnotes), carte publicată în 2012, aceasta se dovedește a fi un bildungsromaneseu, întrucât latura epică nu poate fi dezlipită de aceea eseistică, pe fondul autobiografiei literare amănunțit inserată în text. Andrei Codrescu recidivează, de fapt, în Bibliodeath, întrucât produce tot o anarhocarte: și în acest caz, uneori, paginile sunt înrămate de notele de subsol care, pe alocuri, devin mai importante decât textul central. Autorul pornește de la următorul context: dacă trăim acum voga cărților și a bibliotecilor electronice (iar această vogă, după cum profetizează eminențele cenușii ale internauticii, se va dezvolta hiperbolic în următorii ani), Andrei Codrescu își confecționează propria carte, publicată simili-bibliofil în 176 exemplare, din care 150 de exemplare sunt de vânzare, iar 26 de exemplare sunt pentru uzul autorului. Numărul exemplarelor din această carte numită demonstrativ Bibliodeath comunică direct faptul că, dacă opurile tipărite sunt pe cale să dispară, autorul Andrei Codrescu râvnește să fie editat, compensatoriu și contra curentului, în versiuni și colecții bibliofile, pentru gurmeți, recalibrând și regândind (conceptual, dar și concret) ideea de carte. Printr-un asemenea demers, autorul schițează limitele și în același timp le încalcă, asemenea unui frondeur cu background dada, Bibliodeath fiind, de aceea, și un op implicit despre limitele cărții tipările și, explicit, despre furorile limitative ale cărții electronice.

Ce este, concentrat spus, Bibliodeath? O „idee despre homo scribus care a pierdut bătălia cu tehnologia”; iar bătălia aceasta este urmărită și gândită aproape ca un thriller de către autor. Nu este de mirare că Andrei Codrescu relatează autobiografic despre bibliotecile orașului său de baștină (Sibiu) și face un mic istoric al cărții în timpul comunismului din România la care a avut acces (până în 1968). Dar mai ales, autorul povestește despre carnețelele sale de poezie din adolescență, pe care le va prelungi (ramificându-le și nuanțându-le) la tinerețe, maturitate și senectute, adică întreaga sa viață, ca parte din existența lui literară (există în confesiune auctorială chiar o eroizare a ideii de notebook !). Evident, Bibliodeath devine, explicit și implicit și o metacarte despre lecturile autorului, despre opurile din bibliotecile sale, despre experiența sa de și ca librar (la New York, după emigrare) și, din acest punct de vedere, cartea este în mod asumat mărturia unui gurmet (corespondent asiduu cu alți scriitori, colecționar de semnături, dialoguri, cărți cu autograf) și iubitor de cărți în general și în particular. Atunci când internetul erupe în viața sa intelectuală, autorul devine subiect analizat electronic (pe site-uri, bloguri, rețele), dar lucrul acesta nu îi modifică vocația de cititor clasic (de cărți atinse, ținute în mână), chiar dacă, în același timp, el se adaptează, tehnic, și vremurilor postmoderne. Captivantă este în Bibliodeath și istoria faimoasei reviste experimentale Exquisite Corpse (tutelată și inițiată de Codrescu), apărută în format tipărit din 1983 până în 1996, apoi doar în format electronic, până la dispariția sau amortizarea sa inclusiv în format electronic (deși autorul mai postează, în mod secret, din când în când, poezii, eseuri, proze ale sale ori ale unor colaboratori, însă doar gurmeții sunt la curent cu aceste postări de taină!). Amalgamat ori intenționat concentrate ca pe niște rafturi de bibliotecă, Bibliodeath conține segmente autobiografice despre mașinile de scris și computerele lui Andrei Codrescu, despre donarea arhivelor sale și despre propria inițiere a autorului în lumea internautică.

La nivel de istorie a ideilor, eseul de față abordează relația utopic-distopic (în ce privește arhivele scrise de mână ori digitale) și dialectica conservare-distrugere în lumea cărților. Este, la urma urmei, o carte despre memorie și despre prezervarea ori dispariția ei prin text (scris-tipărit ori digitalizat). Pentru Andrei Codrescu, biblioteca publică are, de pildă o adevărată aură erotică, în vreme ce imperiul cyberutopia implementează existența postumanității; în cyberutopia actuală, scriitorul devine tocmai un artefact electronic, prelungibil la infinit! Codrescu își asumă o istorie personală a perechii conceptuale real-virtual, miza sa fiind problematizarea și în același timp glorificarea limbajului.

„Archivally speaking, there are three types of authors, and I’ve been all three of them: the Preserver, the Piler, and the Carpe Diem” – afirmă Andrei Codrescu la începutul cărții Bibliodeath, recunoscându-și el însuși structura hibridă, amestecată și, de aceea, cu efect inefabil la nivel auctorial. O asemenea asumare este utilă din două motive: pe de o parte ușurează travaliul analistului literar, avantajat de recunoașterea autopolimorfă a autorului; pe de altă parte, transparentizează demonstrativ (dar și polemic) structura (internă cu ramificații externe) de tip mozaic, care conține, însă, în același timp, un refuz al clasificării, o predispoziție autodefinitorie către anarhism (provocatoare intelectual pentru orice hermeneut). Este tocmai felul predilect al lui Andrei Codrescu de a fi un itinerant literar vorace într-o lume auctorială pe care o sfidează prin neaderența canonică la aceasta. Andrei Codrescu a intenționat întotdeauna să fie și să rămână un alter.

 

 

Bibliografie

 

Andrei Codrescu, The Posthuman Dada Guide. Tzara & Lenin Play Chess, Princeton and Oxford, Pricenton University Press, 2009

Andrei Codrescu, Ghid dada pentru postumani. Tzara și Lenin joacă șah, traducere din limba engleză de Ioana Avădani, București, Editura Curtea Veche, 2009

Andrei Codrescu, The Poetry Lesson, Princeton and Oxford, Pricenton University Press, 2010

Andrei Codrescu, Lecția de poezie, traducere din limba engleză de Ioana Avădani, București, Editura Curtea Veche, 2014

Andrei Codrescu, Whatever Gets You Through the Night. A Story of Sheherezade and the Arabian Entertainments, Princeton and Oxford, Pricenton University Press, 2011

Andrei Codrescu, Bibliodeath: My Archives (with Life in Footnotes), New York, Antibookclub, 2012

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.