Întrebare creștinească (1560)
Întrebare: Creștin ești? Răspuns: Creștin.
Î: Carele e omul creștin? R: Omul creștin easte acela om cine în Hristos creade și viiază cum sînt tocmealele lu Hristos, săva acela om cine creade iertăciunea păcatelor de la Tatăl Sfânt, Dumnezeu, că i se va da în har pren Isus Hristos.
Î: De la cine te chemi creștin?R: De la Hristos.Î: Cu ce veri adevăracă ești creștin?R: Cu aceaea că m-am botezat în numele Tatălui și Fiiului și Duhului Sfânt și crez în Isus Hristos.Î: Cu mai mult, cu ce veri adevăra?R: Cu aceaea că știu rădăcina creștinătăției.
Î: Câte lucrure trebuiaște să știe omul creștin?R: Cinci lucrure.Î: Care-s acealea?R: Dentîiu, Zeace porînceale ale lui Dumnezeu. A doua, Credința creștinească. A treia, Tatăl nostru. A patra, botezul. A cincea, cuminecătura.
Î: Zi ceale Zeace Cuvinte.R: Dentîi, Eu sunt Domnul Dumnezeu al tău, pre lîngă Mine dumnezei striini să n-aibi.A doua, numele Domnului, Dumnezeului tău, în har [în deșert] să nu-l iai pren gura ta, că nevinovat nu veri fi.A treia, sărbează dumeneca.A patra, tată-tău și mumă-ta cinsteaște-i, să veri să aibi zile multe și bune pre pămînt. A cincea, să nu ucizi. A șasea, să nu fii curvari. A șaptea, nu fura. A opta, să nu fii mărturie strâmbă vecinului tău. A noua, să nu poftești casa vecinului tău. A zeacea, să nu poftești vecinului tău nece muiare-i, nece fata-i, nece feciorul, nece boul, nece asinul, nece nimica ce easte al lui.
Tetraevanghel (1561), Luca 15:11-32
Un om avea doi feciori și zise cel mai tânăr părintelui: „Părinte, dă-mi ce mi se cade partea den avuție”. Și împărți lor avuțiia și nu după multe zile adună tot cel fecior mic și se duse întru o parte departe și acolo răsipi avuțiia lui. Viia cu curvele, răsipi al lui tot; fu foamete tare într-aceaia parte și acesta începu a flămânzi. Și mearse, lipi-se de unul ce lăcuiia într-acea parte șitremease el la satul lui să pască porcii. Și jeluiia să-ș sature mațele lui de rădăcinile ce mânca porcii, și nemică nu deade lui. Întru el mearse, zise: „Câți năiemnici la tatăl mieu mănâncă pâine, eu pieri de foame; scula-mă-voiu de mă voiu duce cătră părintele mieu și zice-voi lui: «Părinte, greșii la ceri și naintea ta și de acmu nu sânt destoinic să mă chem fiiul tău. Fă-mă ca unul den năiemnicii tăi.»” Și se sculă, duse-se cătră părintele lui. Încă el departe era, văzu-l el părintele lui și-fi fu milă dinsul și curse, căzu pre cerbicea lui și sărută el. Zise lui fiiul: „Părinte, greșii la ceri și naintea ta și de acmu nu sânt destoinic a mă chema fiiul tău.” Zise părintele cătră robii lui: „Aduceți veșmântul dentâiu și îmbrăcați el și dați inelul la mâna lui și călțuni la picioare și aduceți vițelul hrănit de-l jungheați și să mâncăm să ne veselim, că fiiul mieu acesta mort era și învise și pierdut era și se află”. Și începură a se veseli. Era fiiul lui cela mai marele la sate și ca vine apropie-se cătră casă, auzi cântări și glasuri.Și chemă unul den feciori, întrebă:„Ce sânt aceastea?” El zise lui că „Fratele tău au venit și junghe părintele tău vițelul hrănit că sănătos el priimi.” Mânie-se și nu vrea să între. Părintele lui eși, ruga el. El răspunse, zise: „Părinte, iată câți ani lucrai ție și nemică zisa ta călcai și mie nece dinioară-mi dedeși o capră de cu soții miei să mă veselesc, e când fiiul tău acesta de la curvie vine, jungheași lui vițelul hrănit.” El zise lui: „Fii, tu pururea ești cu mine și toate ale meale ale tale sânt; să te veselești și să te bucuri cade-ți-se că fratele tău acesta mort era și învise și pierdut era și se află”.
Apostolul (1566), 1 Corinteni 13
Să eu cu limbi omenești și îngerești aș grăi, și dragoste n-aș avea, fire-aș ca o arame sunând sau ca un glas de clopot. Și s-aș avea prorocie și să știu toate prorociile și tot înțelesul, și s-aș avea toată credința, ca munții să-i opresc, dragoste nu voi avea, nemică nu-mi iaste.Și s-aș împărți toată avuțiia mea săracilor și să mi-aș da trupul mieu, de să mă arză, dragoste nu voi avea, nici un folosu-mi iaste. Dragostea îndelung rabdă, fericează; dragostea nu uraște, dragostea nu e înșălătoare; nu se măreaște, nu cu rău arată-se, și nu caută ce e al ei; nu se ciumărează, nu cugetă rău și nu se bucură de nedereptate, ce se bucură de adevăr. Toate le acoapere, toate le creade, în toate are nădeajde și obicneaște toate. Dragostea nicidinioară nu cade. Ce unde prorociia, sfârși-se-va, și limbile sfârși-se-vor, și cunoscuta sfârși-se-va. De într-aceaea parte înțeleagem, și dentr-acea parte prorocim. Ce când va veni adeveritul, atunce se va sfârși.
Când era‹m› cocon, eu grăiia‹m› ca un cocon; și avea‹m› rândure coconești, ca un cocon cugeta‹m›. E când fui bărbat, eu lepădai rândurele coconești. Vedem amu acmu prentru o oglindă, întru un cuvânt întunecat, însă atunce față cu față; acmu cunosc lucrul mieu. Acmu eu o voi cunoaște cum fui și cunoscut. Însă acmu lăcuiaște credința, nădeajdea, dragostea. Într-aceale trei, dragostea iaste mai mare.
Cazania I (1567)
Despre gadarenii care îl alungă pe Hristos din ținutul lor (Luca 8:37)
Cei oameni nebuni rugară pre Isus să se ducă afară den ținutul lor; temură-se că le va piiarde și alaltă marhă a lor. Era el venit cum să gonească dracii afară den ținutul lor și dentru-înimile lor, cu învățătura și cu tăria dumnezeiască, – ce le mai plăcură lor porcii decât mila și bunătatea ce era adus Isus la ei. Nu vrură a păți pagubă și a piiarde marha derept împărăția lu Dumnezeu. Așa sântem acmu prea mulți asemănați acelor gadareani nebuni, cărora mai place domnia și cinstea ceștii lumi decât împărăția lu Dumnezeu.
Că sânt mulți episcopi, călugări, egumeni, popi carei văd destule strâmbătăți în viiața lor în ce-au pomenit. Sânt unii carei grăiesc ce văd, că plac domnilor, boiarilor, că se tem de voivodă că-i va rușina și-i va scoate den cinste, căce că șed la masă, – că se vor mânia și vor lua de la ei episcopia au vlădicia. Aceia mai iubesc ceastă lume decât împărăția ceriului, gândesc că pot a doi domni sluji. Ce nu poate fi, că aceia se tem că vor îmbla, deaca vor certa pre ei domnii, ca Ioan Botezătoriul. Ce, frații miei, nu iaste așa, că Ieremia proroc zice noao, popilor și carei sântem învățători: deaca nu văm grăi oamenilor greșalele lor, ei vor puri în păcatele lor, iară Dumnezeu va căuta sufletul lor depre noi. Derept aceaia zice Isus Hristos (în Matei, 38): „Cine va mărturisi pre mine înaintea oamenilor, m
ărturisi-voiu și eu pre el înaintea Tatălui mieu.”
„Legea dreaptă” vine de la Hristos
Derept aceaia, deaca vămcreade ce e leagea dereaptă și lăsată de la Dumnezeu, cu ce ne văm ispăsi? Lăsat-au noao Sfânta Scriptură, Tetroevanghelie, Praxiul, Psaltirea lu David proroc: den acealea să întrebăm, că noao nu vine leagea nece den Ierusalim, nici de la Roma, nici den Țara Grecească, nece Nemțească, nece Rumânească, nu e de la Leșască, nici de la Moschicească, ce e lăsată și tocmită de la Isus Hristos și iaste scrisă în Scriptura Sfântă.
Credința – „mâna sufletului” care îl apucă pe Hristos
Întrebare: cu ce veri adevăra cu mai multe cum cu credința dereaptă facem și cuprindem iertăciunea păcatelor și viiața de veac? – Răspuns: când zicem cum <cu> credința ne ispăsim, așa înțeleagem: cum ne iaste mâna cu ce prindem și apucăm ce ne trebuiaște și tragem cătră noi, mai în acela chip și lucrul sufletului cuprindem, apucăm și tragem la noi cu credință dereaptă sau cu creadere. Iară să știți ce iaste aceaia credință: credința iaste nădeajdea în mila Tatălui cum că ne va ierta toate păcatele noastre derept moartea fiiului său, derept Isus Hristos, în har. Când vedem și cunoaștem păcatele noastre și înțeleagem că prentru el sântem feciori mâniei și ne spărem ce n-avăm aiurea ajutoriu și nădeajde, nici în ceriu, nici pre pământ, ce unde am auzit den cuvântul lu Dumnezeu cum Tatăl au tremes pre fiiul său derept descumpărăciunea noastră ș-au lăsat cum prea să ascultăm Fiiul, încă au chemat toți păcătoșii la sine, – așa creadem cum și noao au iertat Tatăl, derept fiiul său, derept moartea a lui, toate păcatele noastre. Așa, cu aceaia nădeajde viem și murim și prindem cu mâna iertăciunea păcatelor și viiața de veac.
Critica celor care stăpânesc despotic
Hristos zice: „Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare; nu așa să fie întru voi.” – Aicea Hristos usebeaște cinstea și lucrul apostolilor și oamenilor de besearecă, cum sânt papii, patriarșii, vlădicii, episcopii și tot fealiul de preuți, de la împărați, craii, voivozii și tot fealiul de deregători a ceștii lumi. Lor au lăsat Dumnezeu aicea să domnească pre noi și să biruiască lumea cu dereptate, cu milă și cu judecată dereaptă, iară oamenilor de besearecă n-au lăsat domnia să domnească în chipul altor domni, ce zice preuților: „Cine va vrea să fie mare întru voi, să fie voao slugă; și cine va vrea să fie între voi întâi, să fie voao rob”[Mat. 20:26-27], că cine poate sluji a oamenilor mai mult, au cu învățătura, au cu altă slujbă, acela va fi mai mare. Greși tare papa den Roma și mă tem că fu el un antihrist, cum cunoaștem den Scriptura Sfântă, unde se rădică prespre toată lumea și călcă supt picioare toți împărții și craii și domnii despre pământ. Caută de el ce grăiaște Pavel, kъ Solonĕno(m), 275[=2Tes. 2:1-12]; Daniil 7. Și unde zice papa că lui se cade să fie cap și prespre toți mai mare-i, greși tare; și Ioan constantinopolitean patriarh, sfădindu-se cu papa prentru domnia și pre mai-măria. Greșesc și acmu papii, patriarșii, vlădicii, episcopii, egumenii, carei îmblă în chipul domnilor și mai-marilor.
Dojana cititorilor
Și cine va ceti până la sfârșit, că va afla cu adevăr că e așa că această carte arată-ne noao păcatele noastre și ne învață cumu ne turnăm și ne pocăim și unde putem afla iertăciunea păcatelor noastre și pren ce putem mearge la împărăția ceriului, și alalte mai toate ce trebuiaște a ști creștinilor. Ce, frații miei, unde ceartă această carte pre vlădici, episcopi, popi, călugări și pre domni, nu ceartă pre cei buni, ce pre răi. Bunii să nu ia pre sine, și carii vor fi cu vină certați, ei <să> se pocăiască și să lase răutatea și să îmble cu dereptate. Amin!