După Toate ceasurile, volum apărut în 2006 la editura Vinea și receptat destul de bine la acea vreme, Olga Ștefan a ales să nu mai publice timp de zece ani, fapt care poate justifica absența ei din dezbaterile critice menite să definească paradigmatic poezia scrisă de autorii tineri ai ultimilor ani. Deși Toate ceasurile este un volum de forță care, în ciuda inegalității lui, se remarcă prin limbajul sangvinic, susținut de opulența retoricii, în măsură să dinamizeze sau chiar să dinamiteze spațiile corporal-afective (deseori, foarte tânăra autoare de atunci dovedea multă dibăcie în construcția fotografică a poemelor), se pare că valoarea acestei cărți nu a fost un argument suficient pentru ca unii critici literari să o ia în considerare în ierarhiile de peste ani (ajunse acum să se împotmolească în doar câteva nume – majoritatea fiind de poeți – adesea invocate tendențios ca să susțină, pur și simplu, niște teorii mai mult sau mai puțin valide despre poezia recentă).
Dar această scăpare a criticii ar putea fi corectată în viitor, întrucât ultimele volume ale Olgăi Ștefan, Saturn, zeul (editura Charmides, 2016) și Charles Dickens (editura frACTalia, 2017) sunt dovada unui real talent, care nu s-a risipit între timp. Din contră, deceniul scurs de la publicarea cărții Toate ceasurile a favorizat cristalizarea acestei poetici, mai precis metamorfoza ei în alte structuri care păstrează totuși ca substanță de fond aceeași imersiune hipersenzorială în realitate (inclusiv în cea a memoriei), atât de specifică pentru stilul Olgăi Ștefan. Altfel spus, cartografia poetică propusă de autoarea refuză esențializarea (la nivel de imagine și afect) în schimul unui melanj de cadre cotidiene și autobiografice, limbaje corporale, amintiri (răs)tălmăcite și reverii, focalizări de obiecte, cromatici și texturi sociale (adesea prin iscodirea conformismului și detabuizări), toate acestea aflate sub controlul unei verve de factură epică. Pentru Olga Ștefan realitatea se cuvine descrisă în polimorfismul ei, fie că vorbim despre spații intime, narațiuni urbane, configurații livrești și evazioniste care se suprapun peste planul, în permanență dereglat, al percepției („este un fel de noapte târzie/ în inima dimineții,/ un fel de mahala în inima/ bulevardelor,/ un fel de rutină călduță în atrocitățile astea/ o dată la o sută de ani”, p. 38).
O asemenea hibridizare cultural-afectivă stă la baza volumului Charles Dickens, care articulează dimensiunile angoasei în diverse relocalizări identitare. Avem de-a face, așadar, cu o poetică de tip „waif” (metaforic vorbind), în care subiectul și sensurile (stările, imaginile etc.) sunt extrase din contextele lor originare (biografice, spațiale) și sunt plasate într-o altă constelație socio-culturală, care le insolitează ontologic. Resemnarea, nostalgia, asumarea eșecului și a (in)utilității sociale, (re)condiționarea constantă a unui „outfit” afectiv (accesorizat printr-o întregă imagerie a obiectelor), continua retractilitate în fața fricii, erotismul strandardizat ori redus la o formă de subzistență – atari reflexe sunt definitorii pentru o poezie care nu mai idealizează și nu se mai revoltă („eu sunt mereu pregătită pentru nedreptate./ mi-am adunat boarfele de sub un balcon pe care se înalță/ mâna maicii domnului./ am cules mărăcini și, uneori, m-am culcat între ei/ ca un inel pierdut, ca o zgaibă pe care-o ignori/ până crește și devine pe pielea ta/ calvin klein/ o floare a morții./ toate astea nu m-au rănit”, p. 8). În cadrul acestui discurs este topit și un soi de misticism ca reviriment al dispoziției religioase în fața realităților distopice sau kitsch. Căci „orfanitatea” și simbolismul ei (de la alienare la exercițiul permanent al reconstrucției de sine) conferă nuanța „dickensiană” a volumului, într-un univers ce se vrea purificat inclusiv prin energia mistic-arhaică a limbajului. În acest sens, câteva poeme revizitează pattern-ul elegiac și ezoteric al tradiției literare, pe care îl transferă în interiorul iconografiei actuale, cu scopul de a trasa noi orizonturi ale introspecției și sondării realului („când a venit demonul,/ când mi-a șters fruntea de sudoare?/ cât e de lung acest coridor/ dintre viața mea de mall depopulat/ și moartea ta venețiană?”, p. 52; „ce e la capătul drumului tău/ atât de măreț, orbitor,/ brațele cărui guru?/ când bujorii mimează mirosul de hoit/ și moartea sau înflorirea-s totuna,/ discretă perfect în fericire și boală,/ cui îi va folosi tandrețea ta,/ cititoare de rugăciuni, poetă fără urmări?”, p. 57).
De altfel, Olga Ștefan și-a creat, în ultimele volume, un stil atipic care pune accentul pe diversitate lingvistică (prin angajarea poetică a unor cuvinte puțin uzuale), melodicitate, mixaj de registre (cotidiene, mitologice, „noir”, glossy etc.), dar mai ales pe o construcție bizară (sau nefamiliară) a sintaxei, chiar dacă unele aglomerări imagistice și estetizări pot trăda o predilecție manieristă sau barocă (asumată oricum de autoare încă din volumul Toate ceasurile). Firește, stilul Olgăi Ștefan nu este la fel de „excentric” precum cel al Cosminei Moroșan, nici la fel de revelatoriu ca mistică postumană (precum la Andrei Doboș, de pildă), însă are calitatea de fi în același timp original (fără a epata) și capabil să atingă profunzimi (semantice, afective) care pentru alte poete și alți poeți tineri sunt deocamdată inaccesibile.