- Retorica decolonială
Ce înseamnă iubirea revoluționară? Ce înseamnă în al doilea rând politica iubirii revoluționare? Despre ce fel de iubire e vorba? Iubirea empatie, iubirea creștină, iubirea subversivă, iubirea care reinventează o nouă epocă și se îndepărtează de trecut? Iubirea transculturală, iubirea valorilor ancestrale? Dintru început, problema este spinoasă și extrem de dificil de tranșat. Încă din Antichitate, s-a vorbit despre feluri diferite de iubire care, în funcție de paradigma în care erau gândite, tăiau rădăcinile inserării în această lume (paradigma platoniciană a celor două lumi, care ne proiecta înspre inteligibil) sau dimpotrivă, mizau pe finitudinea constitutivă a vieții noastre mundane, propunând o iubire a plăcerilor vieții (Epicur). Unde așadar să plasăm această politică a iubirii revoluționare și în ce context se impune iminența tratării ei?
Houria Bouteldja își termină acest mic opus cu care a stârnit un imens val de dezaprobare, ură și neînțelegere în Franța: „Acest Noi al diversității decoloniale. Acest Noi al diversității credințelor noastre, al convingerilor și al identităților noastre, acest Noi al complementarității și ireductibilității lor. Noi al unei păci pe care o vom fi meritat pentru că a fost plătită cu un preț scump. Noi al politicii iubirii, care nu va fi niciodată o politică a inimii. Întrucât, pentru a realiza această iubire, nu e nevoie de compasiune sau de milă. Va fi suficient să ne recunoaștem sau să încarnăm acest moment chiar dinaintea urii pentru a-l împinge cât mai departe posibil și pentru ca, prin această energie a disperării, să conjurăm ceea ce e mai rău. Iată acest Noi al iubirii revoluționare.” (Les Blancs, les Juifs et nous, La Fabrique, 2016, p. 140)
E o afirmație frumoasă, însă iubirea revoluționară despre care vorbește Houria Bouteldja pare a fi doar un concept-umbrelă într-o carte bazată pe demonizarea a ceea ce ea numește blanchité, pe faptul că această blanchité a relegat în domeniul insignifiantului, al barbariei, al regresiunii regiuni întregi ale globului, civilizații întregi care nu intră în categoriile progresului ireversibil, ale progresului prometeic, ale logicii lineare a modernității, ale conversiunii înspre un ideal civilizator, global și iremediabil.
Iubirea revoluționară e așadar un concept extrem de dificil de tratat din cauza polarizării la care incită, și anume polarizarea între barbarie și civilizație, între modernitate și ceea ce rămâne în afara modernității. Iar cartea Houriei Bouteldja nu e deloc facilă, întrucât, pe lângă faptul că presupune un fond de dezbateri decoloniale extrem de intense care sunt destul de puțin cunoscute în afara cercului lor de emergență, este scrisă într-un stil exploziv, intens, percutant, cu o retorică incisivă, intransigentă, care o expune rapid la parti pris-uri și la decontextualizări.
Înainte de a analiza miza teoretică a acestei cărți, actualitatea ei îngrijorătoare și contextul în care se inserează, precum și noțiunea paradoxală de iubire revoluționară, aș vrea să aduc câteva citate care pun în evidență situația fără scăpare a celor care sunt în același timp parte a problemei și cărora nu le rămân prea multe alternative, nefiind „convingători nici în rafinamentul cultural, nici în crimă” (p. 102), cum o afirmă autoarea.
La pagina 101 a sus-numitei cărți, Houria afirmă: „Mă sufoc. Am impresia că o mână sadică îmi menține capul sub apă și mă împiedică să respir. Cu cât mă zbat, cu atât mâna își intensifică presiunea… Nu mai există nici o soluție de urgență. Noi facem parte din problemă.” (p. 101). Și, mai departe: „Larve sau monștri, valeți sau decapitatori, lingăi sau kamikaze. Iată alternativa care ni se oferă. Am realizat profeția albă: a deveni non-ființe sau barbari. Complexități și nuanțe s-au volatilizat… Suntem niște perdanți. Acesta va fi punctul meu de plecare și nimic altceva.” (p. 102)
Iată așadar o dilemă aparent insolubilă, bazată pe crizele recurente ale lumii occidentale: criza colonială, criza ecologică, criza feminismului. Cartea Houriei Bouteldja e câteodată de o injustețe flagrantă, afirmând că punctul de plecare, atunci când încercăm să găsim răspunsuri la multele alte crize, criza imaginarului planetar și criza geopolitică, se găsește tocmai în aceste injustiții, care ne ajută să înțelegem peisajul în care ne mișcăm și, mai ales, să putem, în mod paradoxal, să articulăm ceea ce ea numește iubirea revoluționară. Un concept, insist, paradoxal, care are mai puțin de a face cu empatia, cât cu înțelegerea faptului că extremele sunt prinse în aceeași problemă și că soluția nu poate veni în nici un fel din excludere și opacizare.
- Iubirea decolonială, iubirea revoluționară
Ce înseamnă așadar iubirea revoluționară?
Iată care e conținutul pe care îl dă acestei expresii Chela Sandoval în cartea ei Methodology of the Opressed. În această carte, autoarea leagă dragostea în lumea postmodernă de ideea conștiinței diferențiale. Dragostea, spune ea, este o hermeneutică a schimbării sociale, făcând trimitere la Frantz Fanon, care scrie: „Azi cred în posibilitatea iubirii, de aceea încerc să-i trasez imperfecțiunile și perversiunile.” Conștiința diferențială la Sandoval e un concept îndelung discutat de Roland Barthes și e legată de tot ceea ce nu e exprimat prin cuvinte. Este accesată prin moduri poetice de expresie: gesturi, muzică, imagini, sunete care trimit înspre un no-place, înspre o spațialitate care trebuie inventată.
Acest mod de conștiință diferențială, via Barthes, poate fi atinsă de gândirea umană printr-un pasaj dificil, inconformabil, și nu printr-un termen sintetizator. Printr-un termen excentric, extraordinar – revoltă, experiență religioasă, metodologia opresaților. În Incidente, Plăcerea textului și Discurs îndrăgostit, Barthes numește acest termen îndrăgostire, actul de a se îndrăgosti, care ne scoate din tot ceea ce e controlabil și ne proiectează în înțelegere și comunicare. Foarte important, această trecere nu se poate face fără un prealabil moment de șoc. Pentru a extrapola și a transfera această proiecție ex-centrică în domeniul schimbării sociale, Chela Sandoval indică dragostea ca hermeneutică capabilă să creeze moduri diferențiale de conștiință. Pornind de la gradul zero al conștiinței, se creează un nou spațiu al posibilității. Chela Sandoval: ”dragostea este cea care poate accesa și ghida mișcările noastre teoretice și politice, manevre revoluționare înspre decolonizarea ființei.” Ceea ce e foarte important de reținut este că accesul la ceea ce Barthes, citat de Sandoval numește suplețea, tandrețea abisului, hemoragie a ființei, non-localizare utopică nu poate fi accesat decât prin durerea pasajului. Dragostea revoluționară se extrage ideologiei, impunând originalitatea relației în același timp cu conștiința diferențială. Se extrage în același timp din dihotomia sau-sau, susținând că „Nu am nicio speranță, și totuși…” E un act subversiv.
Pe acest fundal și în special pe deraierile de la el voi trata tezele, disputele, luările de poziție și poetica iubirii revoluționare din cartea Houriei Bouteldja. Nu trebuie uitat așadar că orice trecere înspre un grad zero al conștiinței diferențiale presupune dificultatea trecerii.
De ce scrie această carte? Iată explicația autoarei, la pagina 27: „Pentru că împărtășesc angoasa lui Gramsci: Lumea veche moare. Lumii noi îi va lua mult timp ca să apară, iar în acest clarobscur apar monștrii.” Monstrul fascist, născut din pântecul modernității occidentale. Desigur, Occidentul nu mai e ce a fost. China s-a trezit. Nu găsesc nici un motiv să mă bucur însă în schimb sunt sigură că declinul gigantului din Olimp este o veste bună pentru umanitate. Cu toate acestea, mi-e teribil de frică.”… Cuvintele lui Césaire rezonează: „O civilizație care justifică colonizarea… își merită Hitler-ul, … pedeapsa”. De unde întrebarea: ce să oferim albilor în schimbul declinului lor și al războaielor pe care acesta le anunță? Un singur răspuns: pacea. Un singur mijloc: iubirea revoluționară.” (p. 27-28)
Un proiect subversiv, un proiect revoluționar, un proiect revanșard. Pentru că, în pofida acestei iubiri revoluționare, se aude încontinuu litania noi versus voi. De unde tensiunea. Autoarea exclude acest voi care a dat naștere proiectului unui eu hegemonic, prometeic, armat. Acest voi nu poate niciodată deveni noi. Aici poziția ei e radicală. E o diferență istorică și conceptuală ireconciliabilă, care nu poate fi preluată în conștiința diferențială despre care vorbea Chela Sandoval și Roland Barthes. O diferență care nu poate fi preluată în iubirea revoluționară.
Îmi doresc să privesc aceste efuziuni lirico-revoluționare cu o cât mai mare luciditate posibilă și să îmi spun că ele se nasc dintr-un conflict colonial concret, cel născut între Franța și coloniile sale. Și că această situație se aplică mai puțin altor contexte, în care ura colonială nu e atât de prezentă. E adevărat, însă puzzle-ul cosmopolit la care asistăm slăbește categoriile de identitate ancestrală. Iar întrebarea stringentă care se pune este dacă acestea mai pot fi operante într-o lume care nu mai seamănă deloc cu cea pentru care aveam coduri hermeneutice precise. De aceea vorbesc de conștiință diferențială, de acea conștiință care creează un spațiu nou, imprevizibil. Iar acesta este un spațiu care e făcut posibil tocmai de iubirea revoluționară. Care are probabil mai puțin de a face cu toleranța – un concept neutru, cât cu solidaritatea născută din spaima în fața unor ideologii barbarizante. Dialogul e doar unul din instrumentele acestui proces.
Voi termina așadar analiza cărții Houriei Bouteldja cu referințele ei la demnitate: „Ea e conștiință de sine și conștiință de celălalt, conștiința finitudinii acestor doi poli antagoniști care va veni să reconcilieze moartea.
Demnitatea înseamnă a se ști responsabil pentru unu, pentru zece, pentru o mie. E capacitatea noastră de a ne iubi și de a-l iubi pe acest Altul, acest iresponsabil, de a-l împiedica să își exercite pe mai departe nebunia și, împreună cu el, să salvăm ceea ce mai e de salvat din această sărmană lume. Demnitatea, cine o poate exprima mai bine decât Malcolm X: Îi iubesc pe toți cei care mă iubesc. Dar pot să vă asigur că nu-i iubesc pe cei care nu mă iubesc.
Demnitatea? Simplă ca iubirea revoluționară. Aici, aripi ne cresc și ne luăm zborul.” (p. 125)
Simplă, ca iubirea revoluționară. Și totuși, de ce această iubire nu e atât de simplă? Din mai multe motive : primul, și cel mai evident, e cel al traumei expansioniste, prometeice, fie că ea e colonială sau capitalistă. Aici reconcilierea, dialogul sunt destul de dificil de realizat. În al doilea rând, datorită unor categorii care ne scindează în totalitate viziunea asupra lumii, întrucât, ca ființe individuale, suntem mereu prinși în alunecări, ezitări între aceste două tipare. Însă, ca ființe sociale și politice, trebuie să alegem: pe de o parte, libertate, toleranță, laicitate, pe de altă parte solidaritate, apartenență, comunitate. Pe de o parte, progresul civilizațional care merge până la anularea leagănului civilizației occidentale, din motive cinice de neadecvare. Pe de altă parte, pierderea demnității în acest proiect de relegare în barbarie a tot ceea ce rămâne în afara marșului triumfal al modernității. Dar nu în ultimul rând, dincolo de aceste sciziuni istorice și conceptuale care trebuie reinterpretate, e vorba de ceea ce Chela Sandoval, pe urmele lui Barthes, numea gradul zero, hermeneutica iubirii, care poate crea un spațiu diferențial de posibilitate. „Iubirea romantică, combinată cu riscul și curajul, poate face totul posibil.” Nu trebuie însă uitat că nu se poate trece înspre acest spațiu de posibilitate fără suplețea abisului (Barthes), fără acest termen excentric, extraordinar, care nu poate nicidecum deveni sinteză, reconciliere (revoltă, experiență religioasă, metodologie a opresaților, iubire revoluționară). Această trecere anulează termenii antagonici în care s-a creat retorica modernității (civilizație-barbarie) pentru a se opune unei barbarii cu mult mai periculoase și pentru a o anula, într-un act simplu. ”Acest Noi al diversității credințelor noastre, al convingerilor și al identităților noastre, acest Noi al complementarității și ireductibilității lor. Acest Noi al unei păci pe care o merităm pentru că va fi fost plătită cu un preț scump.” (p. 139) Noi al iubirii revoluționare.