Laura T. Ilea a publicat recent primul roman în limba română, autoarea fiind cunoscută mai degrabă pentru studiile sale literare și filosofice, dar și pentru cărțile de proză și teorie scrise direct în limba franceză. Cartografia lumii de dincolo, roman cu un titlu destul de livresc și, deci, surprinzător ca opțiune, a apărut într-o colecție îngrijită de Andreea Răsuceanu la editura Humanitas, miza acestei colecții fiind, se pare, nu doar aceea de a familiariza cititorii cu literatura română recentă (aproape invizibilă în avalanșa de traduceri), ci și de a promova subiectele și narațiunile stranii.
Chiar dacă despre migrație și contextele ei existențiale au scris și alți autori (cum sunt Dan Lungu sau Radu Pavel Gheo), felul în care Laura T. Ilea abordează această tematică este atipic: întâi de toate, prin perspectiva globală și multifocalizată, prin lipsa de angajare tendențioasă a unei ideologii, dar mai ales prin stilul care este când filosofic și eseistic (și, deci, reflexiv), când bazat pe o narativitate alertă. Migrația, universul nașterii, apocalipticii și vizionarii lumii de azi și de mâine, dezrădăcinarea, identitățile mobile și hibride, extazului viitorului, hărțile și (im)posibilitatea altor itinerarii existențiale, dragostea ca cinism – pornind de la aceste teme Laura T. Ilea creează câteva narațiuni care îi au ca protagoniști pe Amalia, Armand Carpentier și Andrei. Amalia trăiește (mai întâi în Europa, iar apoi în America) câte o poveste amoroasă, cu destule momente excentrice, alături de cei doi bărbați care, la rândul lor, au personalități bizare sau, mai în cazul lui Armard, nonconformiste. Mai interesantă este însă maniera în care autoarea ilustrează cu finețe structura psihologică a Amaliei, vizibilă și în acest pasaj ce resemnifică anumite experiențe prin intermediul configurării lor spațiale: „Doar ferestrele, ferestrele şi le aminteşte în detaliu, imense, claustrofobe, ferestre care dădeau înspre mănăstiri sau ferestre în faţa cărora trebuia să tragi draperiile ca să începi să exişti, fereastra din Friedrichstrasse, pe care intra în permanenţă zgomotul pârâului, fereastra din Zähringer, prin care se vedeau plopii îngălbeniţi prematur, fereastra de la mansarda din Montmartre, cu acoperişurile pătrate, fereastra de pe Sena, prin faţa căreia treceau vapoarele, ferestre aruncate deasupra golului. Ferestre ale unei lumi atacate de panică. Glaciale, deprimante, angoasante. Fereastra în care s-a privit în rochie de mireasă, când Andrei a întrebat-o într-o zi: cum ar fi să ne căsătorim?” (p. 46).
Romanul nu lasă aproape niciodată impresia că discursul său este forțat sau artificial, că povestea scapă printre degete, mai ales că este vorba despre un subiect complex și dificil: dilemele unei femei care va fi nevoită să rămână o mamă singură într-o lume în continuă metamorfoză. Amalia, însă, se reconstruiește spiritual/existențial printr-o cartografie imaginară, prin căutarea unor rădăcini aproape mitice ale familiei sale. Centrală este, deci, în roman această geografie sau cartografie afectivă (a angoasei, a răului, a cinismului, precum și a monstruozității), dar și o geografie a non-locului, a non-apartenenței, a stereotipiilor și vicisitudinilor pe care Amalia, dar nu numai ea, le are de înfruntat.
Johannes Müller, unul dintre cele mai izbutite personaje, este fascinat, spre exemplu, de geografiea răului ca terapie, dar și de hărțile secundare/invizibile ale lumii/Europei care, până la urmă, vor ghida însăși existența Amaliei. Predilecția pentru hărți și cartografii alternative predomină, așadar, în roman, iar acestea vor deveni niște căi de autocunoaștere („Un fel de orbire premergătoare primilor paşi pe care îi făcea în cartografierea unor lumi imaginare, în care există falii de sarcină contrarie, care se suprapun fără să se vadă. În care noi suntem invizibili pentru falia care se află deasupra capului nostru, la fel cum ea e invizibilă pentru noi. O lume care e ca o mână stângă, în timp ce noi suntem mâna dreaptă. O lume pentru care ceea ce în falia noastră are o sarcină pozitivă, acolo are sarcină negativă… Iar ceea ce nouă ni se pare bun, inspirat, magnific, dincolo pare ridicol, monstruos, meschin”, p. 84).
În a doua parte a poveștii, călătoria Amaliei prin sudul Americii, în căutarea figurii mitice a Dariei, bunica nevoită să trăiască între și dincolo de lumi, are, deci, scopul de a trasa o cartografie imaginară, mai puternică și mai revelatorie decât orice înrădăcinare într-un spațiu real. Firește, această călătorie trimite, chiar și intertextual, la romanul On the Road al lui Jack Kerouac, dar povestea în sine și unele registre de stil sunt înrudite și cu romanul Wakefield al lui Andrei Codrescu (scris și ca omagiu la adresa generației Beat). Aici, protagonistul străbate America, asemenea Amaliei, pentru a-și fixa, stimulat de Diavol, rădăcinile într-o viață autentică (Wakefield, de pildă, cunoaște, în călătoria sa, o societate a viitorului, similară cu cea descrisă în romanul Laurei T. Ilea). Pe de altă parte, peisajele alegorice sau de tip parabolă (cum sunt cele în care Armand se întâlnește cu tot soiul de sinucigași excentrici) amintesc, firește, de stilul Saramago din Eseu despre Orbire.
Mai presus de toate este ingenios construită povestea Amaliei, iubita și mama supusă unui destin întrucâtva nefast, supusă, deci, prejudecăților și alienării, dar care nu încetează nicicând să-și cartografieze o altă viață în lumea de dincolo, a străinului, a migrantului, dar și a imaginației (inclusiv geografice), a pasiunii, a comuniunii și a iertării. Există totuși, în acest roman, ceva spectral, inefabil și indescifrabil (probabil și din cauza stilului pe alocuri accentuat poetic sau învăluit în ambiguități), dar întru totul potrivit, inclusiv estetic, unei cartografii ca metodă de autocunoaștere.