În 14 februarie 1821, se stingea din viață, la Buda, răpus de tuberculoză, istoricul, filologul, teologul şi traducătorul Petru Maior, după numele căruia N. Iorga va denumi o întreagă epocă din istoria literaturii române. Cărturarul, care fusese în ultima perioadă a vieţii cenzorul cărţilor româneşti la Tipografia Universităţii din Pesta, a fost înmormântat, în ziua de 16 februarie, în cimitirul Bisericii Romano-Catolice din cartierul Tabán din Buda. Trecerea în lumea umbrelor nu a condus, nicidecum, la uitarea sa, ci, dimpotrivă, pare să fi potenţat efigia corifeului iluminist în memoria contemporanilor şi a urmaşilor săi.
Primul secol de posteritate, la care ne vom referi, consemnează publicarea mai multor lucrări îndatorate încă concepţiei istorice şi lingvistice a ilustrului exponent al Şcolii Ardelene, începerea reeditării operelor acestuia, precum şi cele dintâi abordări monografice ale scrisului său. Unul dintre adepţii lui Maior şi-a afirmat descendenţa chiar prin titlul propriei scrieri de tinereţe, Scurtă apendice la Istoria lui Petru Maior, tipărită la Buda, în 1828, urmărind ca, „prin adevărate mărturisiri a mai multor scriitori vechi”, să scoată la lumină „începutul românilor din romani adevărați”. Autorul cărţii este Teodor Aaron (1803–1859), care va deveni ulterior profesor şi director al Gimnaziului greco-catolic din Beiuș, canonic la Oradea și prepozit al capitlului diecezei din Lugoj, precum şi revizor al cărților românești din tipografia budană, reeditând, într-un fel, destinul magistrului său. El se revendică de la „preaînvățatul și al nației neumuritoriul Maior”, îngrijorat că „defăimătorii limba de batjocuri de tot nu și-o contenesc”.
Un alt discipol devotat este Damaschin Bojincă (1801‒1869), care a preluat, poate cel mai mult, din spiritul de polemist înnăscut al lui Petru Maior, devenind, totodată, şi cel dintâi editor al acestuia. Prin cartea sa de căpătâi, Răspundere dezgurzătoare la Cârtirea cea în Hale, publicată în 1828, la Buda, cărturarul bănăţean izbuteşte o demontare a elucubraţiilor unui oponent înverşunat al lui Maior, sârbul Sava Tököly, potrivit căruia românii ar fi de origine slavă. Bojincă este convins că pârghiile de contracarare a unor asemenea denaturări răutăcioase se află numai în scrierile marelui său înaintaş, operă pe care şi-o asumă fără ezitare, inclusiv în exagerările ei puriste: „Carea este istoria latei nație românești de astăzi lămurit poate tot cetitoriul cunoaște, precum din Istoria lui Petru Maior despre începutul românilor în Dachia (carea e cu neînfrânți în credință scriptori răzimată), așa și dintru alte istorii care limpede arată cum că românii sânt răsăriți din coloniile romane cele de Traian în Dachia aduse și mărturisesc toate strămutările care s‑au întâmplat românilor”.
Tot Bojincă va îngriji a doua ediţie a Istoriei pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior, care va vedea lumina tiparului la Buda, în 1834, cu sprijinul banului moldovean Iordachi Mălinescu. „Pretipărită” cu alfabet chirilic de tranziţie, cartea nu este o simplă reproducere a ediţiei princeps din 1812, având mai multe elemente novatoare. În finalul ediţiei, sunt transpuse, cu o nouă paginație, pentru prima oară în versiune românească, cele trei intervenţii celebre ale istoricului pe marginea recenziilor critice ale slavistului austriac de origine slovenă Bartolomeu Kopitar, apărute în presa vieneză. Replicile acide ale lui Maior sunt reunite sub titlul Disputațiile asupra Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, în traducerea din latină a lui Damaschin Bojincă.
În 1883, sub titlul Din scrierile lui Petru Maior, „edate de Societatea literaria «Petru Maior» a junimei române studioase din Budapesta”, va apărea ediția a treia din Istoria pentru începutul românilor în Dacia, deficitară, însă, sub aspectul transcrierii.
Pagini inedite din opera manuscrisă a lui Petru Maior va îngriji, apoi, Timotei Cipariu, în volumul Acte și fragmente latine românești (1855) şi în periodicul „Archivu pentru filologie şi istorie” (1867). În „Sionul românesc”, care apărea la Viena, Grigore Silași va publica în foileton, între 1865–1866, lucrarea lui Maior Protopopadichia, iar în „Biserica Ortodoxă Română”, din 1894, Constantin Erbiceanu va edita pentru prima oară Procanonul, „după manuscriptul autograf existent în Academia Română”. În fine, în 1906, protopopul Elie Dăianu scoate la Tipografia „Carmen” din Cluj o nouă ediție, în două volume, din Predicile lui Maior, urmate de un volum de Propovedanii.
Influenţele sistemului ortografic stabilit de Petru Maior s-au exercitat şi asupra altor învăţaţi din epocă, între care dascălul blăjean Nicolae Maniu-Montan, care îşi tipăreşte la Sibiu, în 1826, Orthoepia Latina, Latino-Valachica, Hungarica, Germanica et Serbo–Valachica, unde îl numeşte pe mentor „cel mai mare întră rumâni literator”, apoi asupra lui Ioan Alexi, viitorul episcop de Gherla, autorul lucrării Grammatica Daco-Romana sive Valachica latinitate donata, apărută la Viena, în 1826, în a cărei Prefatio ad candidum lectorem îşi venerează maestrul. Ecouri ale operei maiorene apar şi la Ştefan Popovici Neagoe, care publică în „Calendariul românesc” pe 1829, pe care îl scotea la Buda, un Dialog seau vorbire între învăţătoriu şi şcolariu despre romani şi români seau dacoromani, în proză şi în versuri, redactat în paralel cu litere chirilice şi cu scriere latină etimologizantă, cu referiri la „prealăudata” Istorie a lui Maior, dar şi la Orthographia acestuia din 1819 şi la Lexiconul de la Buda. La sfârşitul calendarului, el schiţează şi o Scurtă ortografie a limbei dacoromână, cu strămoşeştile latineşti litere, o popularizare a principiilor lui Maior. Exemplele sunt ilustrative pentru forţa de penetrare a ideilor maiorene, atât de puternic întipărite în conştiinţa generaţiei iluministe şi a celei care i-a succedat.
Fără a-i fi propriu-zis un discipol declarat, Ion Heliade-Rădulescu continuă seria admiratorilor lui Petru Maior, căruia îi conferă o aură aproape profetică, într-o „precuvântare” din 1838: „Istoria pentru începutul rumânilor a fericitului Petru Maior a fost un fel de toiag al lui Moise prin care, despicând o mare de întunerec ce ținea pe rumâni, decindea pământul făgăduinței, îi face să treacă dincolo de Egiptul minciunilor și să-și cunoască adevăratul și slăvitul lor început”.
Fascinaţia pe care figura acestui cărturar emblematic a revărsat-o asupra semenilor săi se reflectă şi în primele schiţe monografice care i-au fost dedicate în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, începând cu discursul de recepţie rostit la Academia Română de Atanasie Marian Marienescu, în 5 aprilie 1883, sub genericul Viața și operele lui Petru Maior, un panegiric într-o tonalitate romantică închinat creatorului de şcoală, pe care îl invocă cu patetism: „Fericit e literatorul care a lucrat atâtea opere prețioase și merită, după moartea sa, ca să fie atât de glorificat de către luminătorii unui popor. Pentru aceasta, geniule al lui Petru Maior, mă întorc acum către tine, și-ți zic: «Caută din cer și vezi poporul tău românesc, în a cărui inimă învii cu toate simțămintele, și în al cărui suflet ai rămas nemuritor cu toate ideile tale!»”.
Cu acelaşi ton înflăcărat ne întâmpină şi rememorarea lui G. Bogdan-Duică din volumul său de debut, Petru Maior. Un studiu biografic, apărut la Cernăuţi, în 1893, în care elogiază „chipul literar” al acestui „apostol al românismului”: „Petru Maior a fost o inteligenţă mare, iar mărimea minţii lui găsi nobile îndemnuri în – poate mai mare – inima lui. Bărbat mare, bărbat rar!”.
Acest excurs comemorativ ar putea fi încheiat prin evocarea centenarului morţii lui Petru Maior, marcat prin festivitatea din 15 februarie 1921, desfăşurată în Aula Magna a Universităţii clujene, unde au conferenţiat Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaş şi Sextil Puşcariu, contribuţii publicate în primul volum din „Anuarul Institutului de Istorie Naţională” din 1921–1922.
Posteritatea pare să fi fost pe măsura staturii intelectuale a strălucitului cărturar al Luminilor ardelene.