Există inclusiv în lumea de acum scriitori care se află în închisoare ori suferă persecuții (politice, religioase, estetice) și restricții din pricina cărților pe care le-au scris și care au iritat regimul din țara unde trăiesc. Unul din cazurile cele mai mediatizate a fost acela al lui Liao Yiwu, autorul poemelor Masacru și Recviem despre represiunea comunistă chineză împotriva studenților și a altor protestatari, în Piața Tien An Men din Beijing, la 4 iunie 1989. Mă raportez la el și îmi aduc aminte de un alt poet pe care îl prețuiesc în mod similar: Petre Stoica și al său volum Piața Tien An Men II (publicat în 1991, la un an de la represiunea polițienească dură din timpul primului regim tutelat de Ion Iliescu și de mineriada din 13-15 iunie 1990, la București). Așa cum mă gândesc la simfonicul poem Recviem al Annei Ahmatova, în care poeta rusă sintetizează vieți, destine, dureri din Gulagul sovietic (sperăm să putem oferi, curând, în revista Steaua, o nouă traducere, cu note de subsol, a celebrului poem). Revenind la Liao Yiwu, astăzi acest scriitor chinez, torturat pentru credința sa în libertatea de exprimare și în forța literaturii, trăiește autoexilat în Germania. În tinerețea lui, Liao Yiwu a călătorit ca rătăcitor-fugar prin China, purtând cu sine în rucsac câțiva poeți interziși, pe care îi recitea ritualic: unul dintre aceștia era Charles Baudelaire. Mulți alți zeci ori chiar sute de poeți (tineri ori maturi) l-au avut, probabil, ca ghost-companion, la un moment dat, pe Baudelaire. Anul acesta punctăm două veacuri de la nașterea strămoșului poeziei moderne și a principalului agent misionar al esteticii urâtului, iar întrebarea pe care ne-o punem este: mai rezistă Baudelaire la testul unei lecturi avansate? Mai tinerii și mult mai experimentalii săi confrați într-ale instigării în poezia modernă (Lautréamont și Rimbaud) îl decretau amândoi un rege al poeziei!
Traducătorii Florilor răului de Baudelaire (publicate în 1857) sunt mulți și diferiți ca stil în limba română: de la Al. Philippide (unul din cei mai rafinați) la Virgil Teodorescu, N. Argintescu-Amza, Ion Frunzetti, Lazăr Iliescu, Ion Pillat, Mihail Bantaș, Octavian Soviany (cel din urmă mizând pe o tentă villonescă) – sunt doar câteva nume din cele aproape treizeci care s-au încumetat să îl transpună pe poetul francez. După cum prea bine știm, Tudor Arghezi i-a mers intenționat omagial pe urme, în Flori de mucigai (1931), într-un chip inedit și iscusit.
Într-unul dintre articolele sale justificatoare, o pledoarie pentru poezie ca „sacrificiu”, Baudelaire consideră că există încă două tipologii umane care egalează făptura poetului: soldatul și preotul. Nu e mirare că Baudelaire cel decadent îl plasează pe poet alături de soldat și preot; cu siguranță, percepea în poezie chiar o formă de preoție și o bătălie de purtat (cu mentalitatea dogmatică și cu gustul literar tradițional).
Baudelaire este impetuos ca apărător al poeziei. Un excelent avocat și custode al literaturii sale, atunci când, acuzat că ar macula și insulta decența publică franceză, prin publicarea volumului Les fleurs du mal, definește morala. Acuzele cer să fie eliminate câteva poeme din prima ediție. Justificarea baudelairiană este nuanțată și binevenită inclusiv azi, explicând de ce o carte de poezie nu poate fi judecată nici în siajul unui limbaj lejer și cotidian, dar nici în siaj religios ori dogmatic-burghez. Judecata morală trebuie să fie suspendată atunci când e vorba de artă. Căci, în artă și în rândurile audienței, poate fi vorba doar de gust estetic, iar acest gust nu poate fi dus la tribunal, condamnat și pus la stâlpul infamiei, ca să fie „executat” public. Baudelaire explică limpede, în propoziții concise, astfel:
„Sunt mai multe morale. E o morală pozitivă și practică de care trebuie să asculte toți. Dar e și o morală a artelor. Ea e cu totul alta și de când e lumea, artele au dovedit-o îndestul. Sunt, de asemenea, mai multe feluri de libertate. E libertatea Geniului și e libertatea foarte restrânsă a pușlamalelor.”
Baudelaire nu neagă defel o morală obligatorie pentru specia umană, dar punctează la țintă că morala poetului aparține de un alt regim al vieții și al lumii, iar acest lucru nu constituie un delict. Poetul francez deculpabilizează statutul de presupus infam al creatorului (decadent, în cazul de față) și, datorită libertății creatoare a acestuia, face de fapt din poet un rege taumaturg și un titan. Regele poate fi lasciv, titanul poate fi dionisiac, dar, prin arta lor percutantă, ei nu sunt vinovați și reprobabili, ci deasupra judecății morale.
Allen Ginsberg (cu poemul Howl, biblie a generației beat, scris în 1955, publicat un an mai târziu) și editorul său, poetul Lawrence Ferlinghetti, au avut parte, la aproape o sută de ani după Florile răului (în 1957), de un proces dogmatic intentat unui poem acuzat a fi „bolnav” și „pornografic”. Din fericire, au fost achitați în cele din urmă, iar poemul Howl a avut o carieră literară de invidiat. Baudelairianul Arghezi, în schimb, a avut parte de o lecție sinistră, executat fiind la ordinul comuniștilor. În 1948, în Scânteia, apare (în patru episoade) celebrul articol al lui Sorin Toma pe marginea poeziei lui Tudor Arghezi, articol intitulat „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”; Arghezi a fost supus unui linșaj mediatic cu ceremonial, dorit de regimul comunist din România. Estetica urâtului în cazul lui Arghezi a fost taxată în mod aberant inclusiv drept culpă politică și ideologică! Aproape că mi-l închipui pe Baudelaire apărându-l pe Arghezi (evident, fără o cronologie logică), într-un exercițiu de tip as if!
Baudelaire e astăzi statornic reluat, citat, difuzat ori chiar anamorfotizat în varii arte, stiluri și de către varii generații: de la maniera radicală în care îl implică, omagial, T. S. Eliot în capodopera sa The Waste Land (unde Baudelaire este la fel de marcat invocat precum Dante ori Shakespeare) până la, să spunem, prelucrări muzicale foarte experimentale, neogotice precum cele asumate de formația Sopor Aeternus and The Ensemble of Shadows (2007), ori metal-simfonice precum cele asumate de trupa Therion (în 2012). Prin urmare, vive le roi!