Sub titlul Aurel Gurghianu. Poezia cotidianului (Editura Eikon, 2014)îl situează Ioan Nistor într-un eseu critic dedicat poetului din grupul „stelist”, căruia i se marchează astfel centenarul nașterii. E o formulă aflată de multă vreme în circulație, propusă de cititorii specializați încă de pe la începuturile scrisului acestui poet care a sugerat el însuși, în mai multe variante ale titlurilor sale de cărți această deschidere spre cotidianul citadin, de la Drumuri-le debutului din 1954, la Strada vântului (1968), și Ascult strada (1969) și, în fine, Diagnosticul străzii (1985).
Ioan Nistor propune, la rândul său, o lectură a liricii lui Gurghianu ordonată pe această tematică, încercând să-l invidualizeze în contextul de grup și în cel mai larg al poeziei românești. În preliminariile gloselor sale, autorul cărțiitrasează un cadru general în care e de situat momentul „Steaua”, cu fireasca înregistrare a atitudinilor membrilor grupării într-un moment decisiv pentru depășirea „proletcultismului”, cum a fost congresul scriitorilor din 1956, la care membrii ei s-au pronunțat foarte curajos-critic contrapoeziei zise „realist-socialiste”.O practicaseră șiei, în frunte cu Baconsky, ce se lepăda public,cu ocazia oficială amintită, de practicile penibile ale versificării pe temele date ale zilei. Solidar cu el și cu ceilalți camarazi steliști a fost și Aurel Gurghianu, nescutit nici el la debut de subordonările ideologice.Nu trece neobservat, desigur, aportul major al Stelei la schimbarea climatului poetic general, prinpublicarea unor personalități majore ale scrisuluiinterbelic pe cale de reabilitare, și, nu mai puțin, a unor autori tineri, la a căror formare a contribuit adesea decisiv. Se schițează apoi o „biografie sentimentală” ce rememorează datele esențiale ale vieții poetului, de la copilăria din satul mureșean Iclănzel, la anii de școală de la Târgu Mureșși Blaj, apoi la studiile universitare clujene, începute în 1948 și activitatea dinredacția revistei, numită în primii ani Almanahul literar.În acest scop, sunt puse la contribuție diverse mărturii ale poetului, în tablete din volumele Terase și alte confesiuni (1978), Carnet (1981), Anotimpurile cetății (1988), dar și din poeziile ce evocă momente ale biografiei sale, cu ecouri din satul natal și mediul familial. Sunt înșiruite în continuare date din „biografia cărților” sale, cu notarea și a unor prezențe și în publicații din străinătate, cu un adaos de citate definitorii din câțiva cititori al operei.
Pentru comentariul poeziei, autorul cărții a ales calea cea mai simplă, abordând succesiv cărțile de versuri în ordinea apariției lor editoriale. Un capitol, al treilea, intitulat Neliniștile creațieiși maladiile realului, trimite la un număr de „afinități lirice”, numite de critica de întâmpinare, într-o suită în care apar, destul de ciudat totuși, Alecsandri, Coșbuc, Goga,Pillat, alături de Kostas Varnalis (din care Gurghianu a tradus), Pierre Drieu la Rochelle și Larbaud – de unde se pot deduce raportări de tot superficiale la autori cu care „afinitățile” sunt foarte discutabile. Mai pertinentă este apropierea, în fugă, de Bacovia. Parcurgerea volumelor, începând cu Drumuri (1954) și Zilele care cântă (1957), reține și concesiile făcute numitelor comandamente sociale, dar alege câteva texte mai împlinite liric în care se pot identifica „germenii viitoarelor volume”, cu metafora caracteristică a drumului, iar ca formulă poetică cultivarea pastelului, construit – se observă – cu o anume detașare față de peisaj. Trimiterea la Alecsandri, fie și la Pohod na Sibirși nu la idilica Rodica, nu e, evident,deloc potrivită. Invocat aici, motivul dezrădăcinării, cu sprijin pe o referință critică, nu e nici el prea pertinent, evocarea locurilor natale este mai degrabă nostalgic-sentimentală decât expresiaînstrăinării în spațiul urban, ca la mai vechii tradiționaliști. Acesta, cum s-a observat, devine repede familiar poetului despre care s-a putut scrie ilustrează chiar un fel de „sămănătorism invers”. Volumul Biografii sentimentale (1965) este citit, la rândul său, pe urmele cronicilor dedicate la apariție, notându-se, bunăoară, observația lui Leon Baconsky după care poetul e aici un „«sentimental fără sentimentalism» și deci capabil de o anume elevație ce transcende eul, într-un plan al confluențelor și al spiritualizării”; sau a lui Adrian Marino: „Un aer intimist, discret, învăluitor, pe alocuri, de un mic fior liric, ce nu va irumpe violent niciodată, definește toată această latură a poeziei sale, de citit parcă în ore crepusculare”. Cu Strada vântului (1968) se constată „citadinismul tot mai pronunțat[…], sacralizarea lucrurilor mărunte[…],voluptatea contemplării în sol, cu «o glugă pe ochi» […],un lirism melancolic discret”. Aceste caracaterizări impresioniste, corecte,vor reapărea pe tot parcursul lecturii critice. „Poezia cotidianului”, notația concretelor este mai prezentă acum mai mult decât oricând, fiind iulustrată și de antologia Ascult strada din 1969, pentru caracterizarea căreia Ioan Nistor apelează din nou lacâteva opinii ale criticilor de întâmpinare: Dumitru Micu, Mircea Tomuș, Mihail Petroveanu, acesta din nurmă remarcând „accente mai curând melancolice decât răvășitor elegiace”. La fel, pentru volumele Poartă cu săgeți și Temperatura cuvintelor, ambele din 1972, apreciate de critică drept o cotitură semnificativă în creația poetului, unitare tematic și stlistic, sunt trecute în revistă un număr de ecouri critice, pintre care și rândurile scrise de Ion Pop, care scria atunci că: „Schimbarea esențială constă în concetrarea de natură intelectuală a expresiei, în cenzura severă a emoției minore și o deschidere spre disonanță în opera căutătoare de armonii sigure a poetului, fundamnent al unei atitudini mai dinamice, mai dramatice”. Ca de obicei, sunt selectate spre comentariu câteva poeme, reprezentative pentru ceea ce criticul consideră, pe urmele celor spuse de alți cititori specializați, ca fiind semnificative pentru acest moment scrisului său: apariția unor „oaze de ironie sau autoironie, de ludic sau grotesc”, într-un univers „trasat în linii mari sumbre”, în care „uneori, câte o nostalgie adie din aripă” (!) ca la un „liric incurabil” ce este… Trebuie spus, însă, că aportul personal în interpretare este destul de redus, limitat la un soi de rezumate ale poeziilor, fără analize de univers imaginar și de stilrelevante, nelipsind nici sintagmele „metaforice” comode, aproape de clișeu și de compunerea școlărească, precum: „În smalțul perfect al frazei sale apare caria elipticității”, poetul „își studiază propriul univers” „El are structura unui poet emotiv, iar poezia sa e de o mare sinceritate”; „lumea pe care o vizionăm”, „Îndoielile spiritului pot avea efecte bulversatorii (!) în conștiință”, orașul e „un izvor nesecat de simboluri”, „obiectul de studiu al mai multor poezii”, „arderea de sine pe altarul creației” etc. etc.Un pasaj caacesta apare, forte stângaci în expresie, în finalul gloselor la cele două cărți, în care – ni se spune – freamătă viața ideilorși a imaginilor. Personaje, obiecte, sentimente, figuri tragi-comice, averse, culori, ostilități, iubiri, lumină etc., toate apar într-o mișcare rațională sau absurdă, reală sau fantastică, dând impresia unui clocot misterios care nu este altceva decât sufletul poetului în zbucium, setea de viață, de creare și recreare a lumii sub auspiciile armoniei și ale frumuseții”. Ce se poate înțelege dinastfel de fraze nu e ușor de spus. Ceva mai convingătoare sunt comentariile la „proza scurtă” alui Aurel Gurghianu, văzută ca „jurnal de creație” în deja menționatele trei volume, Terasa și alte confesiuni, Carnet și Anotimpurile cetății. Baza lecturii e constituită tot de trimiterile la criticii-comentatori, de la Nicolae Manolescu și Petru Poantă, la Ion Vlad, Nicolae Oprea, Radu G. Țeposu, Valentin Tașcu și alții. Se reține în aceste texte încheiate adesea cu câte un poem„savoarea limbajului, tenta ludică, ironia duioasă și mai ales nervul profund liric (care) dau farmecul irezistibil al unor asemenea texte”, talentul de portretist. Numai că criticul nostru nu evită nici acum limbajul pretențios. Din multele secvențe posibile, iată doar unul: „Poetul (poezia) se oferă, aceasta fiind rațiunea ființării sale, să oficieze ca ghid în labirintul prozaismului cotidian, întru aflarea acelor frumuseți greu tangibile”. Ceva mai încolo, citim asemenea propoziții emfatice: „Orele scrisului sunt orele unui timp tentacular, de autoflagelare pe eșafodul hârtiei imaculate, o autopedepsire cu gust de cele mai multe ori amar, din motive ce țin de marile mistere ale vieții, ale creației”… Și dacă nu era suficient, alte fraze ca acestea, la fel de pompoase: „terasele” lui Aurel Gurghianu „sunt, pentru autor, și pot deveni pentru cititor, frânturi salvate din volbura vocilor interioare, din tumultul de gânduri ale omului părăsit în singurătatea tăcerii, între pereții destinului propriu, izolat în clipele creației și uitat în pofida faptului că face parte dintre cei ce și-au vândut sufletul ideii de agora.” De vreo două ori, autorul cărții greșește jenant scriind că poetul „prefera mai mult (sic!) spațiul protector al orașului”, ori vorbind despre „sentimentul finalității existenței”, în loc de sentimentul finalului ei… Capitolul intitulat Lecturi antume, lecturi postume, revine la referințe critice, ceva mai numeroase aici, printre care Petru Poantă, Eugen Simion, Dumitru Micu, Gheorghe Grigurcu, Constantin Cubleșan, Octavian Soviany, Vasile Spiridon, contribuția proprie fiind doar a semnalării absenței poetului din unele antologii alcătuite decritici, ca și menționarea doar la secțiune minimalizatoare, Dicționar, din Istoria critică a lui Nicolae Manolescu. Câteva titluri din bibliografia critică i-au scăpat, totuși, lui Ioan Nistor – nu le mai menționăm…
Să spunem, totuși, că glosele sale la opera lui Aurel Gurghianu au meritul de a readuce aminte de un scriitor remarcabil,dacă nu de a contribui substanțial la readucerea ei în actualitate. S-ar fi cerut mult mai mult de la o asemenea carte, care recapitulează mai degrabă opinii critice ale altora decât propune contribuții proprii de lectură. Neglijențele de limbaj (ne-critic) sunt, de asemenea, regretabile, pe fondul unei evidente inabilități în abordarea domeniului plin de capcane al poeziei.