Augustin Buzura și Transilvania

Augustin Buzura și Transilvania

Augustin Buzura nu are nevoie de elogiile noastre postume, fiindcă destul elogiu etern sunt cărțile lui. Numai că Augustin Buzura a fost un om al Cetății, cu anumite responsabilități și cu decizii luate spre binele culturii românești. Această dimensiune a vieții lui nu trebuie să intre în uitare, pentru că este un exemplu de bune practici.

Augustin Buzura a fost, în ciuda unor origini sociale și chiar etnice destul de diverse, urmașul unor țărani români transilvăneni. Satul de naștere, Berința, este astăzi în județul Maramureș, dar nu face parte din Maramureșul istoric sau din Țara (Voievodatul) Maramureșului, ci se află în nordul Țării (Voievodatului) Transilvaniei. De acolo, de la vatra sa, viitorul scriitor a dobândit vâna tenace și răzbătătoare a țăranilor și a moștenit cultul muncii tăcute. S-a născut ca transilvănean, a crescut drept transilvănean și a continuat să fie toată viața un transilvănean autentic. Era fascinat de trecutul Transilvaniei (privită în sens larg, cu Banatul, Crișana, Maramureșul) și nu înceta să-l vadă ca model de urmat, să îndemne la cunoașterea sa, la cercetarea arhivelor și bibliotecilor.

Mai întâi, s-a înfășurat în veșmântul de continuator al tribuniștilor de odinioară și vedea în redacția „Tribunei” de la Cluj un fel de forum elitar, capabil să garanteze sănătatea intelectuală și morală a națiunii române. Privea cu admirație proza lui Ioan Slavici, dar mai ales capacitatea acestui „pedagog” al poporului său de a direcționa energia neamului spre scopul potrivit: „Soarele, pentru toți românii, la București răsare” (lozinca pusă începând cu anul 1884 pe frontispiciul „Tribunei” de la Sibiu). Apoi, după 1990, devenit președintele Fundației Culturale Române, Augustin Buzura a acceptat existența la Cluj a unei filiale cvasi-independente a acestui așezământ – Centrul de Studii Transilvane. Centrul acesta își avea rădăcinile la 1934, când Silviu Dragomir scotea la Cluj periodicul erudit „Revue de Transylvanie”, apărut integral în limba franceză și desființat de regimul comunist-bolșevic în 1948. Apoi, la 1942, în refugiul sibian, Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj a putut crea în cadrul ei Centrul de Studii și Cercetări privitoare la Transilvania”, interzis și el prin anii 1948-1949. Centrul acesta a fost principala instanță științifică menită să furnizeze datele necesare apărării cauzei Transilvaniei românești la Conferința de pace de la Paris din 1946-1947. De aceea, unii, convertiți brusc la internaționalism și la globalizare după 1989, nu au văzut cu ochi buni reînființarea Centrului clujean, au deplâns reînvierea „propagandei naționaliste românești”, cu metode istorice și istoriciste, „condamnate de realități”. Buzura „a zâmbit a râde” și ne-a spus să mergem mai departe pe drumul nostru, fără inhibiții, dar în spirit modern. Faptul că membri ai Centrului erau istorici de marcă, precum Pompiliu Teodor, Liviu Maior, Nicolae Bocșan, formați sub semnul lui David Prodan, faptul că partea literară era vegheată de Vasile Sălăjan, Tudor Vlad, Vasile Grunea, formați la „Tribuna”, erau destule geranții pentru calitate. Centrul a primit învoirea să aibă de la început și o „divizie editorială”, de fapt o mică editură, unde să se poată pregăti pentru tipar revista și cărțile. Revista a fost rebotezată, în acord cu vremurile, „Transylvanian Review”, continuând să găzduiască și materiale în franceză, dar și în alte limbi de largă circulație, precum germană, italiană, spaniolă. Colecțiile de carte promovate vorbesc de la sine („Bibliotheca Rerum Transilvaniae”, „Documenta”, „Oameni care au fost”, „Interferențe”) și probează deschiderea spre valorile tuturor comunităților etnice și confesionale din provincia intracarpatică și din împrejurimi. Voia mereu cărți și studii temeinice pe teme istorice, publicate în limbi de circulație internațională, de aceea a lucrat cu buni traducători precum Sever Trifu, Virgil Stanciu, Liviu Bleoca.

A fost efectiv entuziasmat de publicarea cărții „Transilvania și iar Transilvania” a lui David Prodan, dar mai ales de scoaterea, în 1997, a masivei și eruditei monografii, în două volume (volumul al doilea cu două părți), de peste 1000 de pagini, intitulate „Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma (1745-1768)”, de Francisc Pall, ediție de Ladislau Gyémánt (cu un cuvânt înainte de ÎPS – azi Prea Fericitul – Lucian Mureșan, cu o prefață de Pompiliu Teodor). De atunci, cercetând îndeaproape tema, a rămas impresionat de câteva cuvinte ale episcopului-luptător, amărât de greul exil („Nu știu prin ce dulcime ne atrage pământul natal și nu îngăduie a nu ne aminti de el”), urmate de o tulburătoare concluzie, care l-a uimit și l-a fericit pe Lucian Blaga: „Nu poți învia cu adevărat decât în pământul patriei”. Anul publicării acestei cărți postume (profesorul Francisc Pall murise și el în exil, cu dorul de țară în suflet, ca și eroul său) – 1997 – coincidea cu aducerea (după circa 230 de ani) a osemintelor lui Inochentie acasă, în „venerabila mănăstire” (acum catedrală mitropolitană) din Blaj, ca să poată aștepta în pace învierea cea de obște.

Augustin Buzura a vrut ca la Cluj să fie un nucleu panromânesc, care să-i reunească din când în când pe reprezentanții românilor din afara (dar din preajma) granițelor României. A rămas impresionat când i-am spus că bunicii și străbunicii unora dintre acei români au fost cu „credenționale” la Alba Iulia, au votat unirea, fără ca ținuturile lor să fie apoi primite în Regatul României. Așa, ne-am întâlnit periodic cu români din Basarabia, din nordul Bucovinei, din nordul Maramureșului, din vestul Crișanei, din sud-vestul Banatului, adică cu de-ai noștri confrați trăitori în Republica Moldova, în Ucraina, în Ungaria sau în Serbia.

Era mândru de apartenența sa la lumea transilvană și considera Ardealul un motor al dezvoltării României, dar și o garanție a existenței României. Mânat de soartă să trăiască, din 1990, la București, ducea dorul Clujului și al Transilvaniei sale, deplângea câteodată – mai în glumă, mai în serios – lipsa de punctualitate și de angajare din sud, mai vorbea îmbufnat de „miticisme” și de vorba multă „fără haznă” – dar era un om realist și vedea corect interferențele dintre provinciile istorice românești. Îi plăceau bancurile cu ardeleni înceți și „moșmondiți”, care nu prea râdeau de poantele din sud, pentru că se prindeau după ore de „cugetare”. Multă vreme a fost amuzat de un banc cu ardeleni, pe care îl asculta cu plăcere ori de câte ori avea prilejul: „Gheorghe se întâlnește cu Ion, într-un sat, undeva pe Someș și îi dă brusc și fără explicații un pumn de-l amețește. După zece minute de cugetare, Ion întreabă: – Măi Gheorghe, tu ai dat în mine în glumă ori în serios? – D-apoi în serios, dară!, zice Gheorghe. – No așa da, că mie glume de-astea nu-mi plac!, replică gânditor Ion”. Altminteri, respingea cotidiana bășcălie, luarea în derâdere a orice, denigrarea oamenilor și a operelor, confuzia voită între lucrare și autor, găștile literare și politice, create cu scopuri distructive, ironia față de cel slab, autoritatea gratuită față de cel neputincios.

Augustin Buzura a rămas credincios Transilvaniei sale și României toată viața sa, după toate preceptele Rezoluției de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. Considera că țara este un lucru așa de serios, încât până și glumele pe seama ei ar fi o blasfemie. Unii confrați, „intelectuali subțiri” și „boieri ai minții” nu l-au înțeles, alții nici nu s-au străduit să-l înțeleagă, iar alții l-au urât de-a dreptul. Câțiva dintre „intelectualii lui Băsescu” au exultat la un moment dat, atunci când, nemaiavând răbdare câteva zile, președintele țării l-a scos pe Augustin Buzura din clădirea Institutului Cultural Român în regim de urgență. Se pregătea să plece la operație, la Viena, bolnav fiind și încărcat de griji. De-atunci, autoritățile de stat nu i-au mai acordat aproape nicio atenție, ba l-au mai și admonestat câteodată. Nu a mai primit sprijin pentru scoaterea revistei „Cultura”, creată de Augustin Buzura în cadrul ICR și suprimată de epigonii săi cu grăbire. A scos-o în continuare singur, ajutat de câțiva confrați și colaboratori inimoși, apărând în anii din urmă doar în formă electronică. A veștejit mereu „eseurile” la modă, care terfeleau trecutul românesc și soarta prin lume a poporului român, iar pe istoricii care scriau despre trecut „din vârful buzelor” și nu din izvoare i-a tratat ca pe niște ratați, energumeni frustrați, dornici de succes facil la publicul neavizat și de bani din vânzările masive și din oficine interesate.

Avea un zâmbet bonom, inconfundabil care-i putea face pe necunoscători să-l ia drept naiv. Augustin Buzura era naiv doar atunci când voia el. Altminteri, era enervant (pentru unii) de serios, neluând niciodată „numele Domnului în deșert”, nici pământul acesta, nici oamenii, nici România. I-a veștejit mereu pe guvernanți, deopotrivă înainte și după 1989; s-a bătut cu cenzura comunistă, bazată pe o ideologie caducă și apoi cu cenzura cea nouă, mascată, bazată pe traficul de influență, pe șantaj, pe ignoranță și pe aroganță. A cerut conducătorilor asumarea răspunderilor față de țară, a cerut competență și seriozitate, dar mai ales muncă stăruitoare, făcută cu cinste și omenie. Augustin Buzura a binemeritat de la Patrie, dar nu a primit mai nimic! Poate că nici nu avea nevoie, fiindcă primise de la înaintași și de la Dumnezeu darul și harul să-și facă singur piedestalul pentru posteritate, pe care „nici vântul nu-l va strica și nici furul nu-l va fura”. Pe unii dintre noi, ne-a învrednicit să-i fim în preajmă câteodată, ceea ce ne-a înnobilat viața și ne-a îmbogățit sufletele. Cunoscându-l pe omul și pe intelectualul Augustin Buzura, sunt fericit că le voi putea spune tinerilor – precum cugetătorii și artiștii de odinioară – Et in Arcadia ego! („Și eu am fost în Arcadia!”). Mi-a fost îngăduit, prin literatura și viața lui Augustin Buzura, să gust din ambrozia zeilor și să simt izul eternității, ceea ce nu este puțin lucru.

 

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.