„Asta a fost odată”

„Asta a fost odată”

Când un grup de scriitori, participanţi la Festivalul de literatură din Cluj, ediţia a treia, au intrat în cofetăria Arizona, impresia lor a fost una de încântare. Descopereau atmosfera unei cafenele muzicale pe trei sferturi, iar pe un sfert a unei cofetării literare tradiţonale. Localul refăcut, cu un profil schimbat de mai multe ori, adăpostise în perioada 1960-90 floarea şi caracuda literaţilor ardeleni. De la prozatorul Romulus Guga, cel care-i dedicase atmosferei cofetăriei (oficial numită a Tineretului) un roman, Adio Arizona!, la profesorul, traducătorul şi anglistul Virgil Stanciu, cel care o botezase americăneşte într-o schiţă juvenilă, autori de toate vârstele şi stilurile au frecventat vestita cofetărie. Tribunişti, stelişti, echinoxişti, universitari, studenţi, profesori, toţi au băut o cafea sau au avut un rendez-vous aici. Un loc unde se schimbau volume preţioase, Panorama poeziei universale contemporane a lui A.E. Baconsky, traduceri din Trakl sau din Vladimir Holan pentru altele din Nietzsche sau Gaston Bachelard. Se notau febril cotele volumelor aflate la Fondul secret de la BCU, Jacques Maritain cu L’humanisme integral, sau Huit mystiques espagnoles, ori foarte prizatul pe-atunci Søren Kierkegaard. Se încrucişau floretele replicilor în aerul plin de fum, zumzăind de conversaţii niciodată anoste. Aflată în calea studenţimii, care se întorcea de la cursurile ţinute în corpul central al Universităţii Babeş-Bolyai, la doi paşi de sediul revistei Echinox, dar şi la doar câţiva metri de birourile săptămânalului Tribuna, din perioada lui Dumitru Mircea, D.R. Popescu, Vasile Sălăjan, Ion Maxim Danciu, Arizona era locul predilect de întâlnire al scriitorilor clujeni sau al celor în trecere, ca Virgil Mazilescu, ori Iordan Chimet. Fotografiile unor vestiţi „arizonişti”, vreo douăzeci, erau expuse acolo, iar momente din viaţa literară clujeană puteau fi privite, dacă doreai, în vreme ce îţi savurai espresso-ul. Un intermezzo literar în multitudinea câtorva zeci şi zeci de chipuri expresive ale unor celebri cantautori americani. Cofetăriile bucureştene Turn, din Piaţa Palatului, sau Albina, sau barul de la Athénée Palace erau surorile mai mari ale Arizonei, jucând la alte dimensiuni societale acelaşi rol, în deceniile trecute.

Al. Căprariu, Romulus Rusan, Nicolae Prelipceanu, Ion Cocora, Ion Papuc, Negoiţă Irimie, Ion Mircea, Marcel Constantin Runcanu, Dinu Flămând, Peter Motzan, Franz Hodjak, Ion Mureşan, Vasile Gogea etc. erau deseori văzuţi la mesele cafenelei. Iar Petru Poantă şi Alexandru Vlad au fost „arizonişti” până târziu, era să zic până în ultima lor clipă, o săptămână, cred, înaintea internării lor în spital. Aveau, deci, un stagiu de mai bine de patruzeci şi cinci de ani la Arizona, dar şi la cofetăria Klausenburg, din vecini, care o suplinise un timp. Şirul complet al celor două generaţii literare care îndrăgiseră Arizona este practic imposibil de refăcut fără omisiuni. Câte viitoare nume ale istoriei literare nu se perindaseră pe aici?

Dar când totul părea promiţător pentru toţi, adică se pregătea practic o relansare a localului, a intervenit o schimbare bruscă de priorităţi. Fotografiile scriitorilor nu mai au ce căuta aici, ne-a dat de înţeles noul manager, hotărât, se vede, să rentabilizeze cu orice preţ afacerea. Noi am vrut, naivii, să sporim renumele şi câştigul patronului cafenelei ,,noastre’’, prin recitaluri, simpozioane, agape. Când îţi intră Alessandro Baricco la Arizona sau un grup numeros de scriitori prezenţi în Istoria critică a literaturii române, ar trebui să te simţi mândru. Deasupra oglinzii barului ar fi avut loc şi portretele unor Hemingway şi F. Scott Fitzgerald sau Truman Capote. Redutabili băutori de Daiquiri, filocubanul la Il Floridita; de gin, mondenul romancier şi, respectiv, de Martini, la prânz, autorul Altor voci, al altor încăperi. Printre cântăreţii de jazz şi pop celebri, Tom Jones, Cliff Richard, Dean Martin, Elvis Presley, Bono etc. ar fi fost bineveniţi, cred,şi ei.

Un grup de scriitori, medici, pictori etc. ocupau, până mai ieri, ritualic, o masă în fiecare miercuri la Arizona. Ca în urmă cu cincizeci de ani, făceau schimb de informaţii culturale, de volume, de reviste, ziare etc… ce noroc, ai fi spus, uite, că lumea de azi are totuşi răbdare cu cei din generaţia veche… Până într-o zi, când, surpriză: fotografiile de grup şi portretele de scriitori au dispărut peste noapte. Degeaba, scrisoarea civilizată de protest a lui Ion Pop către patron. Apărut nu se ştie de unde, tânărul manager avea răspunsul pregătit pentru toate întrebările. Am început cu: „Văd că aveţi un bar bine dotat, uite şi noua votcă Beluga, bravo! deşi eu prefer tot vechiul Smirnoff”. „Asta a fost odată!” Nu mă prea convingeau calităţile de barman ale celui din faţa mea, încruntat şi plictisit.Tare aş fi vrut să-l testeze despre mărcile de vin românesc, sau despre whiskey-ul scoţian single malt, criticul Răzvan Voncu. Ce contrast între junele manager de aici şi personalul feminin amabil şi destul de cultivat de la vechea Arizona, din ani 1968-78. Eu –„Ştiţi, erau acolo pe perete pozele unor scriitori care au băut o cafea sau un coniac (era accesibil) aici, era o cofetărie vestită!” „Asta a fost odată!” Gestul vine dur, tăiat ferm cu dosul dreaptei, sugerându-mi: „Nu avem ce discuta!”. Insist: „Dar, uite, acolo sus, până acum câteva zile, erau portretele unor scriitori. Nu vă place niciunul? Nici de Ana Blandiana, cea care a scris poezii curajoase, ce denunţau mizeria din comunism, poezii ce circulau copiate de mână, în secret, nu aţi auzit?”. El: „Unele ziare scriu una, altele scriu alta”. Şi, iar, invariabilul şperaclu relativizant, util pentru toate uşile intrărilor în neant: „Asta a fost odată!”.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.