Arta de a fi nonagenar

Arta de a fi nonagenar

Convorbiri cu Niculae Gheran

Pe parcursul vieții – nici prea scurtă, nici prea lungă –, mi-a fost dat să cunosc tineri bătrâni și viceversa. Ca în literatură, când, citind o carte, nu știi niciodată dacă aparține unui autor aflat la începutul sau la sfârșitul carierei sale. Literatura n-are vârstă, iar calitatea nu o măsori strict în timp, ci și după caratele ei. Scoți capul cu Șoimii și dispari cu Mitrea Cocor. În viața reală, mulți semeni te derutează nu doar prin înfățișarea lor, ci și prin întregul comportament, tineresc sau matusalemic. În privința asta, rareori mi-a fost dat să întâlnesc un confrate ca Niculae Gheran, căruia greu să-i ghicești etatea, după modul cum gândește, ce scrie și rostește, după mediul intim pe care îl frecventează. Ca prieten apropiat, știu că nu-i place contabilizarea datelor aniversare, publicitatea lor, poate unde – iertată-mi fie ipoteza – nu și-o fi declarat-o exact mai tinerelor colaboratoare, cu care adesea l-am văzut la diverse simpozioane, aniversări, comemorări, sindrofii, ale căror nume le întâlnim și pe paginile de gardă ale unor volume din ediția critică de Opere – Rebreanu, la „Addenda”, spre cinstea lor și onestitatea autorului (una dintre ele i-a „dăruit” un băiat de toată isprava, ce-i poartă numele). Numai că data de 14 octombrie din calendarul literar al anului 2019 nu putea fi ocolită, deși-s convins că publicitatea nu și-ar fi dorit-o, precum cea anterioară, când a scris despre confrații de leat, precum Ion Vlad, cerând apropiaților să-l omită de pe lista aniversaților. Nu pot uita bucuria lui de demult în fața unor greșeli dintr-o cronologie literară, unde se menționa c-ar fi fost născut în Botoșani, în anul 1935 („greșeală, greșeală, dar m-au întinerit cu șase ani, deși cu zece ar fi fost și mai bine, fiindcă așa mai greșesc și eu”). Și pe vremea aceea n-avea mai mult de 50. Reacție firească, dacă ne amintim din propria noastră copilărie când ne doream să fim mai mari, adăugând la nevoie un an, doi, pricepuți la aritmetică și la scăderea lor, odată cu apariția primelor fire de păr alb.

Anul acesta, nici bine n-am trecut bariera lui octombrie – poate pentru a nu concura cu festivitățile consacrate Preacuvioasei Parascheva – și au și apărut articole omagiale, interviuri, adăugate cortegiului de manifestări, prilejuite de apariția celor două volume de studii, articole și documente Rebreniana, care închid ediția critică de Opere, în 23 de volume, ale Romancierului. Motiv de a nu repeta aceleași laude relatate de confrați – între care și ale mele în interviurile anterioare –, întrebându-l mai puțin festiv, în pofida imensului respect ce i-l port pentru unicitatea contribuție sale în meandrele istoriei și criticii noastre literare, fără să uit originalitatea prozei din tetralogia „Arta de a fi păgubaș”, a stilului său caustic, satira și umorul ce-l caracterizează în rostirea adevărului. E vreo scofală să fii nonagenar?

Niculae Gheran: M-ar bate Dumnezeu să mă plâng de dărnicia Lui, numai că – o știe și El – „ce-a fost verde s-a uscat, ce-am iubit s-a scuturat!”. Ajuns la vârsta asta, ești condamnat să trăiești mai mult din trecut, decât din viitor; astăzi ești, mâine nu ești, ca popa din Costești.

Virgil Rațiu: Care popă?

N.G.: Ăla care a ars de viu la o slujbă duminicală, cu toți argeșenii lui, când biserica a fost mistuită de flăcări de la o lumânare, fiindcă dreptcredincioșii s-au înghesuit s-o zbughească din lăcaș, fără ca primii veniți de lângă altar să facă un pas îndărăt, să se poată deschide ușa de la intrare. De-atunci, de pe vremea domniei lui Carol al II-lea, prudența de a lăsa liberă intrarea și părăsirea oricărui edificiu, plasându-se ușile în afară.

V.R.: Aproape ca-n politică, unde intri și ieși, din convingere sau lichelism, pățind, de regulă, ca popa din Costești sau dând lovitura cea mare, pe principiul conjunctural „cât partidul e în floare, nici în rașpă nu mă doare”. Dar să revenim la avantajele vârstei înaintate, că nu degeaba s-o spune: „Dacă n-ai un bătrân să-ți cumperi!”.

N.G.: Parole! Parole! Poate când era bunica fată. Azi balanța la care te referi e dezechilibrată și folclorul înțelepciunii poate fi reactualizat cu varianta „Cine sapă groapa altuia departe ajunge”. Nimeni nu mai are nevoie de bătrâni. Dimpotrivă, încurcă toate socotelile celor care și-au făcut suma încă din epoca lor de aur, nu de diamante ca azi, nemaifiind amenințați ca pe vremuri că, de fură peste un milion de lei, sunt puși la zid. „Jucării stricate” – vorba lui Minulescu –, se pot lăuda cel mult cu mintea, restul fiind mâncat de rugină, clienții spitalelor, adevărate lazarete, croite aproape prin definiție pentru ei și copii.

V.R.: Într-adevăr, bine se spune că prosperitatea sau jalea unei țări se cunoaște după starea copiilor și a bătrânilor… Să mergem însă mai departe. Într-o frumoasă carte de interviuri, Octavian Paler relatează un moment din viața sa în care se pomenise la un fir de iarbă distanță cât să se prăbușească în gol. Se ținea de un fir de rădăcină. Era pe un munte. Era tânăr. Dar a scăpat teafăr… Ați fost vreodată în fața unui accident iminent, la limită?

N.G.: Momente grele – soră cu moartea, cum se mai zice – au fost mai multe, inclusiv tentația sinuciderii, dar ca la mare, niciodată, deși, paradoxal, din copilărie treceam cu băieții lacul Tei, de pe un mal pe altul, ca să nu plătim la ștrand, doar unul, prin tragere la sorți, sacrificat să care cămășile și sandalele. Biata mama, disperată – când a auzit ce facem – a urlat la mine: „Să nu cumva să te îneci, împielițatule, că te omor în bătaie!”. De data asta – mai precis la 1 octombrie 1969, de atunci considerată a doua zi de naștere – petreceam concediul la mare cu V. Dumitrescu, căreia îi dau numele, fiindcă a fost martoră la tragedie. Zi aspră de toamnă, făceam plajă la un soare cu dinți, priveam la o mare agitată, cu valuri turbate, pe care nici vasele pescărești nu se încumetaseră s-o înfrunte. Breaz, m-am găsit eu, mai ceva decât Sandu Blegea Tăbăcaru, voinicul din folclorul bănățean. Nu fără suport. Nu trecuse nici o lună de când mă întorsesem din Cuba – unde însoțisem o expoziție de carte românească –, obișnuit cu imaginea uriașelor valuri de la confluența Atlanticului, Caraibelor și Golfului Persic, la ale căror jocuri – dus-întors – participasem cu nesaț. Te furau de pe mal, te ridicau pe coama lor și te aduceau îndărăt nevătămat, ca de bună-voie să fugi după ele de nebun, să te mai vezi ridicat pe culme și adus înapoi. Nu și pe marea noastră – că d-aia-i zice Neagră – te ia de viu din România și tinde să te lase mort în Turcia. Cu ajutorul valurilor, am trecut ușor de geamanduri și înaintam mai lesne. Dar la întoarcere, pe măsură ce doream să mă apropii de mal, apa mă fura și mă îndrepta spre Dardanele. Figura de a bate apa pe loc, să mă ia vreo barcă sau elicopter, nu ținea, că valurile mă îndesau la fund. Convins că nu am cum să revin la mal, am ochit digul mai apropiat și, îndreptându-mă în stânga, am constatat că, înotând pe diagonală, înaintez. Ajuns cu greu la dig, m-am prins de un stabilopod, tăios din pricina scoicilor, și, cum la retragerea valurilor trebuia să rezist forței de a mă desprinde, am reușit să trec în „groapa” dintre două blocuri, unde mă simțeam mai în siguranță, deși era mai periculos, căci agresivitatea apei îmi putea strivi capul, izbindu-mă din ciment în ciment. Cu un ultim efort, am încălecat marginea salvatoare și, la vreo zece metri de mal, am capotat total, scos pe nisip de niște turiști nemți. M-am trezit înfofolit în păturile și halatele cu care veniseră, cu ochii ațintiți în albastrul cerului, cu o tahicardită groaznică, plângându-mi de milă în gând: scăpai de înec și mor de inimă.

V.R.: 1 octombrie 1969. Halal aniversare. Într-adevăr, de reținut. Dar ziseși de sinucidere. De unde până unde ideea, că la vârsta domniei tale secret nu poate fi? Să fie de pică, de ghindă, că, după ce se mai știe, de tobă n-a fost niciodată? La drum de zi sau de noapte?

N.G.: Da’ de unde. De femei să te agăți ca orbul de băț, tot să trăiești, nu să te omori, deși au cusurul că le iei de tinere și îmbătrânesc pe nesimțite. Era vorba de o nevroză astenică accentuată, care mă făcea să nu pot dormi defel noaptea, să evit vorba cu cei din jur, fiindcă mă forțau să înțeleg ce spun, să mă deranjeze lumina, dacă ziua încercam să mă odihnesc. Pe scurt: am fost fericit când la multele controale medicale mi s-a depistat un proces pulmonar – ce n-avea legătură cu stările mele nevrotice, dar care mă scotea din joc, cantonându-mă în spitalul Filaret, în sanatoriul Moroeni și la preventoriul Bran. De infiltrat am scăpat, nu și de nevroză. Indicația profesorilor Marius Nasta și Băicoianu s-a dovedit sfântă: „Dacă vrei să nu te mai întâlnești cu tuberculoza, ai nevoie de un an de zile de sanatorizare, altminteri, după câteva grame de streptomicină, îți dispare infiltratul radiologic, iar apoi, pe nesimțite, îți roade plămânul, devii cavitar și focar de îmbolnăvire a celor din jurul tău”. (Azi, Institutul de Ftiziologie de pe Șoseaua Viilor – al cărui client a fost și Păstorel Teodoreanu – poartă numele profesorului Nasta, dar, după dispariția acestuia, a fost îngropată și profilaxia sa, oftica fiind astăzi în floare, după desființarea mijloacelor organizate de depistare a bolii, între care vestitele caravane de microfilmare a populației). N-am avut aceeași baftă cu nevroza, obligat să mă împac precum ursul cu lanțul. După șase luni de injecții, zi de zi, cu stricnină, totalmente ineficace, apăru salvatoare ideea suicidului, convins că maladia e incurabilă. Grație prietenei mele Crina Coșoveanu, colegă de serviciu, am avut norocul să mă introducă în casa altui sfânt al medicinii noastre, Vlad Voiculescu – azi nume de institut neurologic, ieri subapreciat de oficialități, comparativ cu prof. Kreindler – sperând să aflu din gura lui că manifestările de care mă plâng sunt ireversibile, dacă după șase luni de tratament rezultatul e zero. M-a întors din drum, deși o clipă nu-i pomenisem de calea unei eliberări depline: „Nici vorbă de manifestări ireversibile; dumneata nu te-ai procopsit cu starea asta în șase luni, ci de-a lungul celor 25 de ani, pe care zici că îi ai. Pe nesimțite te-ai îmbolnăvit, la fel te vei vindeca. Profită că mai ai șase luni concediu medical, că ești în sanatoriu, că vei pleca în preventoriu și fă doar ce-ți place.” Și am continuat să citesc, să-l recitesc pe Caragiale, până când i-am învățat comediile pe dinafară, și să scriu un volum de schițe satirice, folosind cerneala în loc de stricnină.

V.R.: Ați mai avut vreodată sentimentul că vă irosiți viața?

N.G.: După cum vezi: o dată și bine! Sentimente de acest gen apar mai la bătrânețe, când, precum eroul din Tristan și Isolda, nu știi dacă viața e mai bună decât moartea.

V.R.: Ce v-a lipsit, important, în viața de ieri, și ardeați de pojar pentru ea? Sau ce vă lipsește în prezent?

N.G.: Să-ți spun pe șleau sau pe ocolite?

V.R.: Ca la spartul târgului – ca să respect și eu amprenta convorbirii noastre.

N.G.: Prietene, privind îndărăt, n-aș avea motive să mă plâng de lipsuri, de presiuni, nefăcând nimic împotriva voinței mele, chiar și în cele rele, considerate ca atare de unii sau de alții. E dreptul lor, după cum și eu sunt tentat uneori să apreciez ca greșite manifestările zgomotoase ale unor tineri de astăzi, fără să uit că, la rândul meu, am fost „câine surd la vânătoare”, manevrat din umbră, de buni și de răi, ce-și văd cu precădere de interesele lor, folosindu-ne ca masă de manevre. Independent de epocă, mai toate generațiile au fost marcate de idealuri mărețe, imperiale, monarhice, republicane, democratice, dictatoriale, naționaliste sau internaționaliste, precum „Libertate, fraternitate, egalitate”, „Totul pentru țară”, „Să facem o țară, ca soarele sfânt de pe cer”, „Prin noi înșine”, „Rob cu rob să ne unim”, cu invitația „Hai la lupta cea mare”, chemare perenă, adaptată de fiecare mișcare interesată, la Paris, la Petersburg, Moscova, Roma sau Berlin, peste tot în lume, inclusiv la noi în Piața Victoriei. Ca pe tabla de șah, departe de rege și regină – apărați de nebuni, cu cai și ture –, sunt împinși pionii, mulți, în viața reală tineri. „Proști, dar mulți” – vorba lui Negruzzi –, numai că pe Moțoc, al cărui cap trebuie să cadă, de fiecare dată îl cheamă altfel. Și nu toți „proști” – în sensul oameni de rând –, ci somități ca Eliade, Cioran, Vulcănescu, Țuțea, care mai toți, deși la deplină maturitate s-au descotorosit de manevrările din tinerețe, vor fi judecați cu aceeași monedă totalitaristă. Lăsând trecutul de-o parte, mă așteptam ca odată cu evenimentele din decembrie 1989 – clocite pe furiș, la umbra nucului bătrân –, cursul istoriei să fie schimbat, ceea ce presupunea ca toți ipochimenii ce-au deținut funcții de conducere în aparatul ceaușist să facă un pas îndărăt, ca noua generație să-și ia soarta în mâini proprii, eventual să și greșească pe mintea lor, nu să rămână la cheremul unor otrepe ca „profesorul” Brucan, o zdreanță fără nicio calificare, cioclul lui Ion Antonescu, la instaurarea epocii staliniste, și a lui Nicolae Ceaușescu, odată cu lichidarea guvernării socialiste – pe care tot el o slugărise. Acum, ajutați de complici de-o seamă, promovați să ne mântuiască, „buni gospodari” s-au dovedit pricepuți la sabotarea economiei țării, să lase milioane de muncitori pe drumuri, să-i alunge din țară după o pâine, să ne învrăjbească, împovărându-ne cu datorii de peste 100 de miliarde de euroi, după ce proștii de dinainte izbutiseră să achite toate împrumuturile, reduse la zero lei, făcute pentru investițiile în modernizarea industriei, a agriculturii, în construcțiile urbane, plătite cu sacrificii de români prin reducerea consumului intern. Nu sunt nostalgic, fiind bucuros de lichidarea regimului dictatorial, dar nici idiot să nu văd jaful patronat ulterior tocmai de vechii diriguitori, care, din foști consilieri pricepuți, au devenit miliardari și milionari (fără să exclud unele excepții). Celor mulți, umili, „revoluția” le-a croit drum spre sărăcie și mizerie, prin trâmbițata privatizare, celor puțini, de mult cu stea în frunte – că în țara asta nu alde Bobu, Lina Ciobanu, coana Leana, ejusdem farinae se numărau printre bunii făptași –, le-a deschis calea îmbogățirii prin legalizarea hoției. Peste noapte, scăpați de amenințarea glonțului – dacă-s prinși că fură sau lezează averea statului peste un milion – trai neneacă, beneficiind de bălmăjeala administrației de stat – devenită sursa principală a deplinelor îmbuibări, depunerilor de valută peste hotare, construcțiilor de vile impozante în țară și străinătate, asigurate prin trădare de neam și țară – cuvinte care – dacă observi –, au devenit peiorative în limbarița unora. „Mânca-le-ar inima câinii!”

V.R.: Stare ce explică și acerba luptă politică la care asistăm, dusă pe viață și pe moarte, cu beligeranți dornici să preia o economie falimentară, câtă vreme ar mai fi multe de înstrăinat – ca mine de aur, uraniu și alte metale nobile, gaze, păduri, tunse la chelie, de-au ajuns urșii să coboare din munți, ca mâine maidanezi. Carevasăzică, acesta să fie titlul parodic al volumului Bordel nou cu șteoarfe vechi – caracteristic „Epocii de Arginți și Tinichea”, cum o numiți dvs., urmașa așa-zisei „Epoci de Aur” –, ultimul tom cu care încheiați tetralogia Arta de a fi păgubaș?

N.G.: Exact! Carte elogiată în țară și în publicații românești din Germania, Israel și U.S.A., cu performanța de a nu figura pe standul niciunei librării, circulând în tiraj de familie, ca „samizdat”. De bine, de rău, primele trei tomuri s-au tras și răspândit în toate unitățile Bibliotecii Metropolitane București. În schimb, de Bordel nou cu șteoarfe vechi au fugit ca dracul de tămâie, poate unde câteva personaje ce se mai țin de craca Puterii îs intangibile, ca Balșoi Marinar și Gură Strâmbă, rămași buni în grad, de cei din afara coloniei. Fără să mă supăr, m-am bucurat când am avut confirmarea că exemplare din carte s-au tras și difuzat pe sub mână, unele ajunse și în anticariate sau oferite pe bani mulți prin comerțul de carte de pe internet.

V.R.: Apropo de Arta de a fi păgubaș: de unde până unde titlul, dacă-l raportez la biografia autorului? Profesional, mă gândesc că din 1950 până în prezent, peste jumătate de secol ați avut o activitate progresivă, debutând în armia lui Gutenberg ca soldat, ca apoi să urcați, treaptă cu treaptă, scara ierarhică cu brio, conducând întregul sistem editorial și de difuzare a cărții – zeci de mari edituri – nu chioșcuri, ca mai toate prăvăliile de azi și aproape 1 000 de librării –, activitate răsplătită cu premii literare, academice, medalii și ordine prezidențiale; de amor nu vă puteți plânge, de-ar fi doar eroinele evocate în capitolele „lirice” din carte – bașca ce veți fi forfecat și pe de-alături; bani ați avut, după cum se pare. Și-atunci, revin, de ce Păgubaș? Că de artă nu vă întreb nimic, de când, după ce ca autor singular al unei ediții critice integrale – comentată, fără ciupituri în text – v-ați dovedit potența și ca prozator la fel de original, cu o frescă satirică, memorialistico-ficțională?

N.G.: Titlul nu mă privește pe mine, ci întreaga generație din care fac parte. E panorama seculară a unui contingent născut sub domnia a doi regi, generație ce-a apucat vreo 10 ani de democrație interbelică, apoi câteva dictaturi – regală, antonesciană (cuplată o vreme cu cea legionară), apoi bolșevică (și ea ruptă-n două), iar alta de-acum, de brambureală, nici în car, nici în căruță, pentru noi sau pentru alții, cântând din copilărie până azi „Deșteaptă-te, române”, imn care, tare mi-e teamă, ne poartă ghinion, fiindcă de trezit, nu ne trezim niciodată. Rama nevăzută a cărții este istorică; neostentativ, am urmărit să nu omit niciun moment mai important al existenței noaste, făcând mai peste tot haz de necaz, ferindu-mă să fiu pătimaș, să semăn discordie în depănarea trecutului, câtă vreme și murind plec Dincolo cu credința că nedreptățile îndurate de români și alte neamuri din estul Europei, vreme de 50 de ani se datorează domnilor Churchill și Roosevelt și tovarășului Stalin, mari la ei acasă, nu și în viața celor condamnați la robie.

V.R.: Credeți că negoțul de sclavi de ieri a fost eradicat din târgurile de azi?

N.G.: Cred că ne-am bătut destule cuie în tălpi, ca să adăugăm și piroane. Eu ca eu, fiindcă din cauza artrozei nu ies din papuci, dar tu, cam umblăreț, pescar pe Someș și pe Tamisa… Altceva?

V.R.: Niscai regrete? Dacă tot alunecarăm în trecut și glisarăm în prezent.

N.G.: Sătulă de multe și mărunte, Edit Piaf era îndreptățită să cânte „Je ne regrette rien”, nu și eu, deși, probabil ca și dânsa, intrat în pubertate, n-am așteptat aprobarea de a mușca din mărul lui Adam, Patriarhia neamestecându-se în comercializarea fructului oprit, ci mai mult Ministerul Sănătății, cu obligația vizării condicuțelor, după periodice consultări medicale obligatorii. Negustorie cinstită, dai un ban, la alegere, bun, curat și ieftin, spre mulțumirea ambelor părți, fără insomnii, gelozii, scandaluri, divorțuri, devieri sexuale. Regretele mi le-a sădit mama – suportându-le mult prea târziu – cu același sfat: „Să nu-ți bați joc de fete, mamă”, repetat cu obstinație, devenit sacrosanct în mentalitatea mea. Doamne, și câte am pierdut, de-ar fi doar cele luate de val, în premieră.

Tempi pasatti! Vorba unui filosof german: mai bine să păcătuiești și să regreți ulterior, decât să regreți, când nu mai poți păcătui.

V.R.: Ale tinereții valuri. Dar din irecuperabile vă mai macină vreo remușcare?

N.G.: Una și bună, pe care, volens, nolens, o voi lua cu mine Dincolo: când m-am înhămat contre cœur la ediția de Opere Rebreanu – la presiunea profesorului Piru – convins că travaliul mă depășește, m-am bazat pe-o bibliografie generală – declarată ca atare de Nicolae Liu, în realitate inexistentă – și pe colaborarea lui Lucică Raicu, mai inspirat, care a dat bir cu fugiții, când a văzut ce ne așteaptă. Rămas singur, după vreo 20 de ani, cât mi-a luat pregătirea celor 12 volume concentrate cu opera edită a scriitorului, se impunea să ies din ring cu coronița pe frunte și copleșit de elogii. Nu să intru în păinjenișul depozitelor cu periodice și arhive neclasate ale marilor biblioteci. Câștigam astfel 20 de ani, în care m-aș fi putut ocupa de propria mea creație, cu care debutasem ca prozator. Așa că Domnul a dat, Domnul a luat, fie-I numele binecuvântat. Mi-a dăruit însă destule cu carul și, în primul rând, prieteni, mai importanți decât toți guvernanții de care am avut parte în întreaga mea viață.

V.R.: V-ați certat vreodată cu vreun prieten?

N.G.: Depinde ce înțelegi prin prieten – termen de care abuzăm curent, pentru mine egal cu frate – și ceartă, nu sinonimă cu ciorovăiala iscată în dezbaterea diverselor idei contradictorii, când mai să ne scoatem și ochii, trântindu-ne ușa în nas. Ca ploile de vară, asemenea certuri vin și se duc. Mai ales între creatori, cum plastic se exprimă Rebreanu (citat din memorie): Scriitorii sunt într-un fel ca și țiganii, se ceartă și-n cimitir, numai că sfada lor se numește polemică. De un prieten adevărat nu te desparți niciodată, bucurându-ne și întristându-ne reciproc, la bine și la rău. Nici moartea nu te poate despărți de un prieten. Pentru prieteni m-am rugat și la Dumnezeu: Doamne, ajută-i… Doamne, iartă-i, dacă au greșit cu ceva… Restul – mă refer la amicițiile de interes – marfă de camion, la care renunți în primul tomberon. Spre amuzament, să-ți spun o poveste hazlie: când ca director intermediar de editură, la Meridiane, de unde am fost promovat în conducerea operativă a Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, ca secretar al Consiliului Editurilor și Difuzării Cărții, m-am pomenit cu o droaie de „prieteni”, nu doar cu cerințe specifice domeniului de care răspundeam, ci pentru aprobări „învecinate”, ce presupunea intervenții pe lângă colegii din direcțiile artelor plastice, de teatre, muzică ș.a. De scriitori nu mai vorbesc. Din pricina atâtor „prieteni”, suna telefonul acasă ca la biroul de informații de la Gara de Nord. Odată cu revenirea în trombă a proletcultismului și primenirea conducerii CSCA – în domeniul cărții, acad. Alexandru Balaci a fost înlocuit cu Ion Dodu Bălan, iar eu, prin reînființarea cenzurii, o vreme am stat pe tușă. Atunci au încetat și apelurile telefonice ale celor care, până atunci, mureau de grija răcelii mele, cu sfaturi de ceaiuri fierbinți, vin fiert, băi cu sare la picioare. Pus pe șotii, Fănuș Neagu, prieten adevărat, nu de celofibră, șoptește la urechea unui amic – cu rugămintea să nu sufle o vorbă – că știe de la Gheorghe Pană, un mahăr al vremii, că voi fi numit comandant la direcția Pașapoarte, pe funcție de general, de n-oi fi avut-o și până atunci. N-a trecut mult și iar au început să zbârnâie telefoanele.

V.R.: Nostim și caracteristic firii noastre. Apropo! Credeți în miracole: terestre, cerești, medicale, budiste, energetice?

N.G.: Cred într-un unic Dumnezeu, „creatorul văzutelor și nevăzutelor”, indiferent cum este numit în diferite credințe – cel mai mare miracol –, fără să fiu habotnic. Sunt convins că-s trecător pe lumea asta, în care am intrat plângând, condamnat la moarte, fără să-mi fie teamă de justețea sentinței, convins cu timpul că voi pleca mai departe într-o lume în care ne fixăm singuri locul, încă din timpul acestei vieți, după faptele noastre. Oricum, nu cred că Dincolo vom fi compartimentați pe religii, credințe, culori, partide, organizații nonguvernamentale, ci dăinuind în lumină – (deie Domnul și fără interzicerea cârciumilor) – și în întuneric, bâjbâind în căutarea vreunui chibrit. În convingerile mele, mă bazez pe miracole incredibile, petrecute sub ochii mei, asupra cărora nu insist, că ne prind alegerile – la care ș-așa nu mă prezint, fiindcă nu mă lasă picioarele și pentru că știu rezultatul. Nu fi mirat și s-o lăsăm baltă. „Ora închiderii, fraților. Facem bonierele. Mai e și mâine o zi!” (Cine-o mai apuca-o!)

[Interviu consemnat de Virgil Rațiu]

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.