Adonis și Alice Notley în Cluj

Adonis și Alice Notley în Cluj

Începutul lui octombrie în Cluj Napoca a fost întotdeauna perioada cea mai percutantă cultural pentru oraș. După letargia glorioasă a soarelui de august, cu festivalele sale electronice, cu valurile de turiști ce își caută alinarea estivală la terase sau în înterminabilele plimbări pe străduțele unei urbe semi pustii, sosește aplicatul septembrie și frisonul său de reorganizare a priorităților. Oamenii se întorc din escapade de la mare, de la munte; primele ambuteiaje studențești; mallurile par excedate de dorința de consum a cetățenilor, devenind din păcate piețele centrale de expunere superficială în spațiul public. Totuși, ca alternativă, la început de octombrie animația debușează salvator și în materie de oferte culturale. Sub lumina de cristal a toamnei – expozițiile, proiecțiile de filme, concertele sau lansările de carte semnalează graba orașului de a-și recâștiga alura de centru universitar, de melting-pot cultural. Așa și anul acesta în care pe lângă Fest-Lit, Festivalul Internațional de Carte Transilvania (3-8 octombrie) a propus un autentic maraton cărturăresc. Atât în Piața Unirii cât și în alte locații ca Muzeul de Artă sau Facultatea de Litere, publicul clujean a putut să intre în contact cu nume de rezonanță din universul scriitoricesc. Invitații de onoare ai acestei ediții au fost: Adonis, Alice Notley, Mihai Șora, Grigore Arbore, Oana Pellea, Radu Țuculescu, Sandrone Dazieri, Petr Borkovec, Maria Berényi, Irina Petraș și Dan Crecan.

În fapt FICT a debutat în forță într-o seară de 1 octombrie în sala Tonitza a Muzeului de Artă unde a avut loc întâlnirea binecunoscutului poet sirian Adonis cu cititorii săi. Dialogul dintre poetul și traducătorul Dinu Flămând și invitat a introdus firesc și emoționant publicul în universul creației poetului arab. Ali Ahmed Said Esbar (n.1 ian. 1930) a devenit încă din anii ’60 un nume de referință pentru lirica universală. Opere seminale ca Mihyar din Damasc sau Staticul și Dinamicul au explorat noi căi lirice de reinterpretare și fracturare a tradiției formale. Versul liber, metrica oscilantă, combinate cu o voce intimist-profetică au reușit să spargă liniaritatea textului poetic la Adonis. Modernismul său caută mai degrabă profilarea unui poem-rețea (atât de perfectat și reluat în ultimele decenii ) în care strania mitologie arabă își găsește un suflu autentic și personal. Această grijă de resemantizare a tradiției și de expunere a zonelor problematice din interiorul ei a fost una din misiunile explicit asumate de poet de-a lungul întregului său traiect creator. În aceeași notă – cartea sa de hermeneutică poetică – Introducere în poeticile arabe (2003) rămâne un reper pentru occidentalul ce dorește să intre în contact cu modul poetic arab. În seara de 3 octombrie au avut loc de asemenea o serie de lansări din colecția Biblioteca Arabă în care pe lângă alte antologii și cărți de versuri din poezia altor autori arabi (Nizar Qabbani, Colette Khouri, Ali Al-Quasimi – în traducerea lui Dumitru Chican) doritorii au putut cunoaște parte din opera lui Adonis.

Însă întâlnirea inițială de duminică din sala Tonitza a fost dedicată în primul rând auto-prezentării destinului frământat al autorului și poziției sale vis-a-vis de religia musulmană atât de influentă în Orientul apropiat. Miezul poziționării poetului în relația sa cu Islamul e decelat și în cartea de dialoguri apărută recent la editura Humanitas: Islamul și violența – Adonis în dialog cu Houria Abdelouahed (trad. Laura Sitaru). Și aici și pe viu – Adonis a dorit să reitereze momentele decisive ce i-au orientat destinul creator: inițierea paternă în poezia arabă, recitarea, copil fiind, a unui poem în fața președintelui sirian – ce i-a deschis calea spre educație și cultură, studiul filosofiei la Universitatea din Damasc, botezul literar și fericita alegere a unui psuedonim pe măsură, doctoratul în literatură la Université Saint-Joseph din Beirut, „anatema” și excluderea sa din Uniunea Scriitorilor Arabi odată cu intensificarea criticilor la adresa religiei islamice, viața la Paris și recunoașterea sa mondială (premiul Goethe al orașului Frankfurt, nominalizarea la Nobel, premiul Bjørnson etc..). Vorbind despre propria-i identitate, Adonis constată că avem de-a face cu o creație perpetuă prin operă și prin întâlnirile  semnificative cu celălalt, fie el părinte, prieten, iubit, dușman. Actul poetic se devoalează a fi până la urmă o cale întortocheată cvasi-magică a înțelegerii de sine atât prin creație cât și prin traversarea surprinzătoare a alterității, a chipurilor semnificative dintr-o viață, toate ipostaze „ale aceluiași sine”. Apropierea poetului octogenar de spiritul meditativ al misticilor arabi, de o viziune integrativă a prezenței divine dincolo de valurile luptelor istoriei, ne înfățișează acea parte valoroasă din tradiția islamică pe care Adonis dorește să o salveze, să o conserve, să o împărtășească culturii universale. Chiar în această decantare a tradiției islamului constă actul subversiv-poetic a creatorului, în realizarea existenței unui vad mistic, profund și neafectat de dogmatismul mundan și adesea exclusiv-agresiv al islamului: „..de ce nu există nici un mare poet arab care să fie, în același timp, și un bun musulman? Nu știu nici un mare poet credincios sau vreun filozof care să creadă, în sensul dogmatic al termenului. Nici Averroes, nici Avicenna sau Rawandi nu erau cu adevărat musulmani. Excepție face Ghazali care a devenit mistic. Așadar, de ce această civilizație a misticilor, a filozofilor și a poeților care nu au nici o legătură cu jurisprudența (fiqh) sau cu ortodoxia religioasă este numită civilizație islamică sau musulmană?” (p.28).

Critica și deconstrucția propusă de Adonis asupra religiei instituționalizate musulmane ne evocă vocile iluministe din secolul 17 în Occident (Thomas Paine, Paul Heinrich Dietrich etc) și contestarea creștinismului operate de acestea. Însă iată că acest travaliu de secularizare anticlericală trebuie susținut în lumea arabă a secolelor 20-21 de către poeți și artiști, eternii pionieri ai unei culturi. Lectura contestatoare a „obscurantismului monoteist”, „medieval”, actual în care au căzut societățile orientale e și mai dramatică atunci când evaluarea vine din partea unui co-natus ce s-a confruntat neîntrerupt cu aspectele contondente ale acestei confesiuni. Să enumerăm câteva dintre capetele de acuzare ce se formulează în cartea dialog evocată mai sus: exterminările sunt parte a istoriei musulmane, islamul a combătut civilizațiile anterioare lui – trasând o viziune monocromă asupra lumii, istoria arabă e modulată de repetiția și fidelitatea unui „timp care nu trece”, gândirea arabă, chiar și cea modernă, rămâne profund dogmatică și prizonieră spiritului tribal, islamul s-a dezvoltat în sânul unei culturi tribale bazate pe comerț și putere, istoria arabă este un război perpetuu, limba Coranului este una retorică și impersonală acesta fiind un text încărcat de violență, violența în islam a apărut odată cu nașterea lui etc..

Una dintre întrebările stringente formulate de poet în cursul întâlnirii de la Cluj viza modul în care poți să schimbi o societate separând religia de Stat – ecou târziu al eșecului primăverii arabe și simptom al încercărilor și transformărilor prin care trec națiunile acestei zone de pe glob în ultima decadă. Desigur dreptul la religie nu este contestat de poet ci doar potențialul violent al unei societăți nonsecularizate. Se pare că viziunea nu lipsită de patetism și pesimism a poetului sirian vizează o disoluție necesară prin care aceste societăți trebuie să trecă pentru a se transforma într-un alt început.

La finalul întâlnirii Adonis a recitat un poem în siriană. Contorsionările vocale ale unei limbi necunoscute au ocolit câteva minute urechile publicului român. Pe lângă prospețimea stranietății unui idiom necunoscut se putea culege un pathos singular al celui care invocă sau imploră. Un pathos înrudit mi-a fost evocat și în seara lecturii lui Alice Notley sub îngânarea vuitoare a instalației de aerisire de sub copertina lounge-ului FICT. Poate vocea expus contestatoare, poate materialitatea implicării și a fluctuațiilor dramatizante din tonul acestei poete albite septagenare au făcut ca ultimele rețineri să cadă în ceea ce privește poeticitatea ei. Aveam o rezistență până în acel moment. Îi citisem poemele din antologia tradusă corect de Alex Văsieș. (Câteva numere de magie – Ed. Școala Ardeleană, 2017) și ceva mi se refuza. Poate era doar o reacție la spectralitatea haotică a poemelor fluviu- urme ale unui neuroticism elemental. Însă Alice a convins printr-o înflăcărare interpusă precis în frazele versificării ei. Ni se adresa o voce fantomatică care juca zeci de roluri – aici iubita, mai încolo apărătoarea familei, sau șamana aflată la buza unui trip metafizic cu detalii psihedelic-infernale. Vorbea o Persefonă pierdută și aproape regăsită în pădurea purgatorială de suflete. Moarte, ne-născute încă, pierdute în degradeul existențelor posibile. Engleza a devenit subit feminin neo-goth în lectura autoarei. Poeta cu o voce de copilă pare o vestitoare ruptă din deșertul Mohave la New York. „I don’t have a life”, spune la un moment dat, parcă rușinată. Secondată de traducător și de poeta Ruxandra Cesereanu, Alice Notley a realizat o lectură și un dialog reușite în seara de 4 octombrie. Recitalul poeților tineri clujeni (Mihnea Bâlici, Andrei Doboș, Ovio Olaru, Deniz Otay, Olga Ștefan, Florentin Popa și Alex Văsieș) a completat potrivit seara. Să luăm un poem ca We Thought We Were Our Own/ Am crezut că suntem oamenii (p. 37) în care poeta amestecă o critică atât de americană (We the people…) adusă umanității cu o viziune epocală a timpului ce ne brăzdează din interior, cu flashuri din odiseea antropocenului: „ We found our shores walking across a shallow ocean/ or rowing in boats. Or we just materialized alongside/ the people we are most like who aren’t people – maybe/ they’re people. Maybe the apes are people. And the birds,/ lizards, and lilies, we say; fish and algae, the sweet other mammals, the dear ones, the spiders and frogs.” Racursiul de voci e atent să articuleze și fenomenalități excluse, trans-portări ale umanului în disponibilitatea proximă a mașinii –„We are sure/ we are correct in our details; we are of our times, our/ class, and our values, correct as only we know how;/ and our machines excite us, so much that we consider/them us: we want them to think and act as us. We/ are our body of the airplane, the computer, and the car.” Aveam de-a face cu o poetică a unei responsabilități feroce, o responsabilitate e unui Eu, același, altul oarecare, pierdut în propriul ocean  de adresări. La fel ca Adonis și Alice Notley – aducea poezia pe tărâmul tremurător invizibil al căutării de sine ezoterice. O făcea diferit dar convingător.

Seară de octombrie metalică în Cluj. Fluviul interminabil de ciori urbane se pierdea în noaptea orașului. FICT a oferit niște lecturi și întâlniri memorabile. O bere de după decantează ciudate momente trăite la astfel de întâlniri.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.