Regula spune că subiectul unei cronici literare ar trebui să fie o carte care fie este valoroasă, fie pretinde a fi una. Cronicarul disecă, analizează, pune un verdict. Așază volumul pe un raft. Atunci când alegi o carte despre care vei scrie, alegi o carte semnificativă, una care, sub o formă sau alta, are sau ar trebui să aibă un impact asupra literaturii. Ei bine, astăzi am ales o altă potecă. Nu va fi o carte care să aibă pretenția de literatură înaltă. Nu va fi o carte pe care să te aștepți sau să vrei nu atât să o clasifici pentru un raft anume al valorilor, dar pe care nu te obosești măcar să o iei în calcul pentru o valorizare literară. Astăzi voi consemna, pur și simplu, un roman polițist. Nu un fals roman polițist, nu un roman cu intrigă polițistă, nu o găselniță șmecheră care îmbracă în hainele genului o poveste de fapt profundă despre lume, viață, moarte și sensuri subtile. Nu, pur și simplu un reprezentant onorabil al genului.
Cei care strâmbă din nas la astfel de lecturi pot să se oprească aici cu acest text – nu vor câștiga nimic continuând. Eu, pe de altă parte, nu simt niciun fel de rușine în a admite că citesc (aproape) dintotdeauna cu plăcere așa-zisa literatură de consum, fie ea polițistă, SF sau fantasy, atunci când e scrisă bine. Aceasta este prin urmare o discuție à la légère despre ce putem citi pentru relaxare și superficială, dar plăcută, satisfacție intelectuală.
Am primit la sfârșitul anului trecut, la redacție, romanul semnat de Bogdan Teodorescu și Petru Berteanu, Oricine poate muri. L-am primit atât eu, cât și Ovidiu Pecican. Deschizând plicurile, ne-am amuzat să observăm că cineva încurcase rău dedicațiile. Și redacțiile. Aveam în mână exemplarul destinat unui alt cronicar, de la o revistă bucureșteană. Mai scrisesem anterior despre Bogdan Teodorescu (de două ori chiar) și nu intenționam să mai scriu încă o dată, deoarece nu credeam că poate aduce ceva nou. Apoi vestea, pentru mine neașteptată, a morții sale m-a făcut să iau în mână volumul. Și să constat că de data aceasta este altceva.
În romanele anterioare pe care i le citisem, Bogdan Teodorescu făcea thriller politic în haină autohtonă. Și o făcea cu multă abilitate. Avea pe de-o parte bagajul de cunoștințe al unui expert de primă mână în politica noastră locală, experiența de a fi fost de atâtea ori în intestinele diferitelor dihănii politice de pe la noi și avea, pe de altă parte, îndemânarea literară de a scrie cursiv, necrispat, fără pretenții de înflorituri, de superiorități intelectuale strecurate din vreun complex de inadecvare la lumea scriitoricească. Cărți bine închegate, fiecare cu un mic dedesubt, cu o privire puțin mai serioasă asupra colțului nostru de lume. Romanele sale nepretențioase cred că au reușit să surprindă caracterul murdar al politicii românești mai bine decât tomuri mult mai înfoiate în pretențiozități literare, semnate de nume mult mai recunoscute în mediul scriitoricesc.
Romanul de față este altceva. Nu știu dacă este influența lui Petru Berteanu, dar suspectez că schimbarea de macaz trebuie să-i fie creditată. Oricine poate muri este un roman polițist românesc scris în cea mai curată adaptare locală a stilului anglo-saxon. Cum care stil anglo-saxon? Cel lansat de Dashiell Hammett și Raymond Chandler și emulsionat în șabloane comerciale în lungile serii ale prezentului, precum cele semnate de un Lee Child.
Stilul acesta operează prin șabloane care se leagă între ele ca într-o construcție elaborată de piese lego. Nu există un desen anume, dar compoziția are aceeași aromă (și poți confunda cu ușurință scriitura celor care-l abordează cu succes). Poți avea un intro scurt, violent și aparent rupt (până mult în miezul narațiunii) de poveste, un personaj anti-erou clișeizat (puternic, inteligent, blazat, divorțat, polițist bun, dar cu „bagaj”, miștocar, cool), un oraș / orășel foarte pitoresc, o sumedenie de personaje pestrițe, multe mistere îngropate în trecut, multe întorsături de situație. Narațiunea se face fie la persoana întâi – și atunci alegi vocea miștocăresc-cinică a antieroului –, fie dintr-un rece și descriptiv panoramic punct de vedere al persoanei a treia, care implică un narator cu aer profesionist (profesionist nu ca scriitor, ci ca polițist).
Pare o rețetă simplă, la îndemâna oricui a trecut printr-un curs de creative writing ținut mai de Doamne-ajută. Pare. Am văzut nenumărate încercări chinuite, romane polițiste românești pe care le citești cu senzația că mesteci pietriș amestecat cu balegă. Scriitura comercială presupune foarte multă disciplină și o foarte exactă cunoaștere a propriilor resurse. Nu este o muncă de mare rafinament, dar este o muncă grea, care presupune să nu cobori sub linia mediocrității pe distanțe ample, pagini multe care se citesc ușor. Nu știu de ce, dar prozatorul român pare mult mai predispus să încerce să copieze (fără succes) modele artistice complexe, decât să își stabilizeze scrisul pe un stil deloc complicat de reprodus.
Oricine poate muri este una dintre cele mai bune transpuneri ale rețetarului internațional binecunoscut pe plaiuri mioritice. Are un personaj principal care corespunde: un găligan, acum ros de un cancer la plămâni pe care s-ar părea că tocmai l-a învins, fost mare mahăr în poliție, ostracizat în urma unui scandal și ajuns într-un pitoresc orășel de provincie ca șef al poliției, șugubăț în povești și pitoresc în exprimare. E plasat pe fundalul epidemiei de COVID, ceea ce îi dă culoare și particularitate. Are multe personaje secundare cu o sumă de povești pitorești. Gealați, pipițe și exageratorii de rigoare. Are crime și povești întortocheate. Și nici măcar o clipă nu sună fals. Pardon, sună implauzibil cap-coadă, dar este perfect credibil în logica povestirii. Romanul sună la fel ca rudele sale străine. Îl poți transpune din Adava, România, în Adava, USA, cu minimele translatări de rigoare. Bogdan Teodorescu și Petru Berteanu au reușit să producă un roman comercial perfect. Iar ăsta este un compliment.
De ce este important să ai literatură comercială în literatura națională? Pentru că profesionalizează. Scriitorii, cititorii și criticii. Impune un standard. Și este nevoie de unul. Dacă ai o literatură comercială decentă, un scriitor cu pretenții va înțelege că trebuie să producă o scriitură măcar la acel nivel. Un cititor nu va accepta ceva scris mai prost decât atât. Iar criticii vor putea respinge orice nu are măcar îndemânarea de bază a unei astfel de literaturi. Literatura comercială educă.
Literatura comercială amuză. Iar Bogdan Teodorescu și Petru Berteanu reușesc de minune acest lucru în Oricine poate muri. Romanul are ritm, are suspense, are coloratura locală glumeață la care te aștepți. Îți oferă câteva după-amieze plăcute de lectură și propune o aventură polițistă autohtonă pe care nu te jenezi să o compari cu cea produsă în lumea anglo-saxonă.