Carl Phillips (n. 1959) este considerat unul dintre cei mai importanți și influenți „poeți lirici” ai Statelor Unite. Textele lui Philips îmbină o atitudine sumbră cu momentele de frumusețe epifanică. Efectul de dezorientare pe care poeziile lui Carl Phillips îl poate produce cititorului vine pe linia unei tradiții deja bine stabilite în lirica americană și care îi are, printre cei mai cunoscuți reprezentanți, pe poeți precum Wallace Stevens sau John Ashbery. Dinamica elementelor din poezia lui Phillips reușește, totuși, să se configureze de fiecare dată în concordanță cu tensiunea subtextuală, datorită unei sintaxe elegante, chiar dacă atipice, și a puterii de sugestie.
Adevărul
Iar acum,
calul intră
în mare, și marea
îl ține.
Unde suntem?
În spatele nostru,
plaja,
da, pânza
ei,
da, a
ierbii, a dunei, a cerului—Dorința
trece, și deși
e desigur vântul cel care
înclină iarba,
o îndreaptă, noi spunem
că e din nou dorința, trecând
pe lângă noi, oferindu-ne drept suvenir
o evanghelie iarba, transformată
în cor, se înclină,
Vin—
Doamne, în curând.
Pentru că
încă contează, să spui ceva. Cum ar fi:
inima nu poate fi
cu adevărat frântă,
nu așa cum ai de gând, nu mai mult
decât se năruie o viață,
—ceea ce
scoicile aruncate pot face, o obligație prin jurământ,
amintește-ți, cândva
nu puteai, o barcă de lemn între
un val greu de stăpânit și o piatră sau,
la fel de tare, țărmul.
Barca de lemn nu
e inima,
valul carnea,
piatra sufletul—
și dacă am crezut asta, pur și simplu
ne-am înșelat
atâta timp.
În plus,
despre țărm: nu
înseamnă că toate greșelile
sunt iertate, dacă în fiecare noapte
nisipul e curățat
de semnele că
am fost aici.
Nu înseamnă că dacă
am fost sau nu aici
contează,
nu—
Valuri, pentru că
atât de puțin din lume, chiar și
când spunem că s-a
mutat, are:
aceleași voci,
fantome, aceleași
dorințe vin,
nu mai vin—
În curând
Cât de departe poate fi uscatul găsit
fiind, și
dintr-o dată,
uneori. Acum—
atât de departe de ceilalți,
ar trebui să fie necesară odihna—
Se va scufunda?
La cal mă refer.
Și eu—care nu călăresc, și
nu înot
Și aș vrea să nu-i fi călărit niciodată
spatele
Și și eu te iubesc
Strălucire versus Lumină Obișnuită
Deocamdată marea se mișcă tulburată, ca un om care
își închipuie cum se clatină camera, în timp ce el se ridică cu
tulburare—a lui: atinge vânătăile de pe fiecare
umăr și, pe piept, cea mai mare vânătaie, în formă de stea,
o stea imperfectă, sau o palmă, deși nu-și amintește nicio palmă,
a încercat—nu-și poate aminti… Acel ritm imprimat,
chiar și pentru cel mai dur val poate fi găsit un ritm,
ăsta fiind motivul pentru care tot venim aici, pentru a-l găsi, sau asta
e ceea ce susținem. Plonjăm în el și, ca de obicei, înotul
ne dă senzația de înot a minții, ca urmare
a depășirii, cum instinctul de a ne speria la început
slăbește cu atât mai repede, cu cât nu privești
înapoi. Regretul, la fel ca mila, nu schimbă de fapt nimic,
ne spunem nouă înșine și, mai rar, unii altora, de fiecare dată
înotând puțin mai departe, părăsind țărmul în felul în care
apa—în propria ei versiune, desigur apoasă,
de semnalizare—continuă să lase individul pe dinafară, fulgerând
De ce ar conta acum și De ce, de ce nu ar conta,
în timp ce valurile se izbesc mai tare, tare de noi, până când
așa ne place, o să-ți frâng inima, frânge-o pe a mea.
Traducere și prezentare de Alex Văsieș