70 de ani din ’70 încoace. Conversații cu Octavian Bour

70 de ani din ’70 încoace. Conversații cu Octavian Bour

 

21 martie 2019. Ziua Internațională a Poeziei, anul septuagenar al revistei Steaua dar a fost și data din calendar în care „versurile” desenate ale unui histrion prin excelență s-au completat în cadrul unei discuții despre revistă și Clujul cultural de odinioară. Cine a fost protagonistul? Nimeni altul decât Octavian Bour, cel care a realizat grafica revistei Steaua vreme de aproape jumătate de secol. De la redactor la Făclia la redactor artistic la Steaua, de la libertatea exprimării la cenzură, de la peniță la grafica computerizată, de pe strada Horea până pe strada Universității, lângă Tribuna, am aflat de la domnul Bour cum a evoluat revista Steaua sub lupa dânsului și cum s-au scris cele mai iscusite și pitorești povești în cadrul redacției.

Domnule Bour, știu că a fost o provocare pentru domnul Aurel Rău să vă aducă de la Făclia la Steaua. Cum s-a întâmplat această schimbare și cât de greu i-a fost să vă convingă să treceți din tabăra jurnaliștilor în tabăra artiștilor?

O, păi domnul Rău a umblat foarte mult să mă aducă la Steaua, nu știu ce i-a venit. I-am spus: „Lăsați-mă la Făclia că la Făclia la ora 10 am terminat!” (râde). La Steaua veneam la 11 pe vremea aia. La Făclia vorbeam despre sport în general, mai ales despre fotbal, sport care pe mine mă enervează spre deosebire de majoritatea bărbaților. Păi fug după mingea aia, își dau duhul și când ajung să o prindă dau cu piciorul în ea! Acolo se discuta despre fotbal, zic „Mă duc între oameni mai deștepți ca mine!”

 

V-a fost greu să luați decizia de a merge la Steaua?

Nu, nu a fost greu, am zis că e totuși revistă de cultură, ce să caut eu printre ăștia, să fac politica partidului? La Steaua am fost adus ca redactor artistic, să fac revista frumoasă. Am făcut și tehnoredactare într-o vreme. Am avut un tehnoredactor la un moment dat, dar a plecat. Și nu a mai venit. Atunci a trebuit să fac și eu tehnoredactare. După ce ni s-a transmis de către Dinescu că nu mai sunt fonduri, atunci o cunoștință a domnului Rău care lucra la Redacția Publicațiilor pentru Străinătate a zis că ne ia la ei și că ne scoate și o ediție într-o limbă străină. N-a mai scos nimic. În sfârșit, revista se făcea la București, după machetele mele. Veneau paginile… vai, mă speriam, mă enervam. Și atunci am zis „Dom’le o fac eu, fir-ar ea să fie!” Și uite acolo (arată înspre locul în care se tehnoredacta Steaua) se făcea revista. Și o făceam eu aici, în această încăpere și a mers. Acum o face Toderici la el acasă.

Ați avut probleme cu partidul pe seama vreunei reprezentări grafice?

Eram chemat la partid să fac grafice, ei le publicau în diferite broșuri și ziare. Erau despre creșterea producției industriale, cum a crescut producția lânei de oaie și alte lucruri de acest gen.

Am avut și probleme, am făcut un desen în Făclia cu unul care umbla pe tavan și ăla de jos se uită la el și zice „În ziua de azi nu mai poți fi sigur de nimic.” Eu am luat-o altfel, era vorba de impoderabilitate, la care ei „Cum adică dom’le în ziua de azi nu mai poți fi sigur de nimic, în vremurile astea minunate, sub conducerea înțeleaptă a partidului?” Și mi-au scos desenul cei de la Direcția Presei, așa se numea cenzura pe atunci și m-au chemat la partid, după care un secretar foarte amabil le-a dat telefon și le-a zis că de acum înainte când mai au probleme cu vreun desen de-a tovarășului Bour să îl sune pe dânsul întâi. Deci cu partidul nu am avut probleme. Cu Securitatea… îi înjuram eu.

Am avut o problemă, apropo de cenzură la Steaua. Am publicat un desen cu unul răstignit pe o cruce formată din creioane. N-am avut probleme cu cenzura la momentul respectiv, mi-au pus ștampila, că pe atunci așa se făcea, se punea ștampila pe fiecare desen și pe fiecare manuscris care urma să fie publicat. Coincidența face că, în perioada aceea s-a dus Ceaușescu cu o delegație în China și în Coreea. Și vine înapoi și începe Revoluția Culturală. Erau voci care spuneau că nu va ține mai mult de trei zile, dar din păcate a ținut destul de mult. Și în perioada respectivă s-a trezit un tovarăș de la București că nu i-a convenit desenul meu. Adică tovarășul Ceaușescu ia măsuri în privința culturii și eu ce fac? Tot în lumina asta, a mai avut loc o întâmplare: aveam un coleg caricaturist în București și a desenat pe vremea aia pe doi tipi în tren, care se uitau pe fereastră și lanurile de porumb erau răvășite. Fusese o furtună, porumbul era culcat și scria „Cultura e la pământ.” Revenind la desenul meu, s-a stârnit un scandal mare, a fost cât pe ce să se retragă revista de pe piață în care a apărut desenul ăla. Până la urmă, m-au apărat cei de aici și unul dintre ei a avut ideea și a întrebat când a fost pusă ștampila pe desen; și cum a fost pusă înainte de plecarea lui Ceaușescu în străinătate s-a stins scandalul. De atunci au fost tot mai atenți și le era frică să îmi pună ștampila. Dar nu am avut mari probleme, în afară de asta.

 

Cum era atmosfera la Steaua în anii 70? Cum ați simțit colectivul pe atunci?

Atunci se închega colectivul. Venise Eugen Uricaru de la Bacău, venise Petru Poantă, toți foștii redactori echinoxiști. Adrian Popescu făcea corectura la Făclia, aici vis a vis. Aveau birou de corectură aici. Păi clădirea asta sub ochii mei s-a construit și acum urmează să fie demolată.

Eu m-am mutat aici pentru tipografie. La 6 dimineața eram în tipografie, mie îmi place să îmi încep ziua de muncă de dimineață. Pe atunci era liniște, trecea câte o căruță din când în când. Adrian Popescu mai venea pe la noi și domnul Rău voia să îl angajeze. Și într-o seară, ne adunaserăm noi, era și Popescu și zice la un moment dat: „Măi trebuie să mă duc…” La care eu: „Nu te duci nicăieri!” L-am ținut cu forța (râde) „Tu vei lucra la Steaua!” Și l-am obligat să rămână.

Steaua a fost la un moment dat bilunară, dar domnul Rău s-a declarat mulțumit când s-a revenit la o singură apariție pe lună pentru că un număr îl făcea un redactor și pe celălalt îl făcea alt redactor și era diferență mare între Virgil Ardeleanu și Aurel Gurghianu. Pe atunci făceam ordinea de paginație în două săptămâni, acuma cu Ruxandra facem… (râde) Ei, o facem, o fac ei în 10 minute. Am mers greu la Steaua, greu m-au lăsat de la partid. La Făclia mergeam la 8 și făceam un supliment care și acela s-a desființat.

Pare că spiritul ludic și atmosfera bună au fost mereu constante în cadrul colectivului redacțional de la Steaua, așadar mă gândesc că sigur aveți măcar o întâmplare memorabilă, o întâmplare amuzantă pe care doriți să o împărtășiți.

Eu am luat parte la întâmplări multe, majoritatea  amuzante. Îmi lăsam fetița la școală și veneam la redacție și desenam. Lucram la un desen două-trei zile. Veneam la redacție și mai apărea câte un scriitor care îl căuta pe domnul Rău și ziceam „Dom’le la ora asta nu îl găsiți!” Ca o parateză, Rău era mare admirator a lui Ion Barbu, lucra până pe la 2 noaptea și se trezea la 10 dimineața. În fine, și poeții ăștia intrau în vorbă cu mine, de exemplu Radu Boureanu, care mi-a dat o carte și pe dedicație a scris „Tizului meu pe jumătate” (râde). În sfârșit, eu îmi țineam desenele pe perete, ca un fel de expoziție și a venit într-o zi poetul de la Ramuri și m-a întrebat cine a făcut desenele. Și i-am zis că eu. La care el:  „Da? Dă-mi și mie vreo două să le public în Ramuri”. I-am dat. Au apărut desenele și la un moment dat vine poștașul și mie îmi aduce 100 și ceva de lei și unui alt coleg poet 30 și ceva de lei pentru publicarea unor poezii. Reacția lui a fost una de furie: „Nu se poate, cum adică lui pentru niște desene i se dă asemenea sumă?!” Săracul poștaș era disperat: „Dar ce să fac eu cu banii ăștia?”

Apoi, mai îmi amintesc cum venea Steinhardt pe la redacție. Îi dicta articolele Veronicăi, secretara dactilograf. Când am venit eu la Steaua aveam și secretară și dactilografă și mașină. Între timp secretara a dispărut și a rămas dactilografa să facă și secretariat. Și Steinhardt îi dicta și la un moment dat descoperă Veronica un dezacord. Eu eram într-un colț acolo, nu știu ce făceam și numai îl aud pe Steinhardt „Vai mie, vai mie!” și își dădea cu palma peste cap, „Vai mie, sunt un prost!” Mă abțineam acolo să nu râd că nu era treaba mea, dar m-am distrat copios!

La un moment dat am fost mutați aici unde e acum ANAF,  Administrația Financiară, cum îi spunea pe vremea aia. Acolo veneau tot felul de inși cu tot felul de probleme care n-aveau nicio legătură cu noi. La un moment dat vine unu și zice: „Dom’le am avut trei viței. Unul mi-a murit domnule. Trebuie să le fac nu știu ce injecții mi-a spus medicul veterinar, dar vă rog să mă ajutați!” La care eu: „Domnule noi suntem aici o revistă literară.” La care el zice: „Da’ bine bine, înțeleg, dar totuși, vreau să-mi salvez animalele, ajutați-mă!” Eram contrariați cu toții și îi zic: „Domnule, poate puțin mai încolo, nu știu, la noi în niciun caz. Noi publicăm poezii, publicăm cronici literare, dumneata nu înțelegi?” S-a supărat și a zis că ne reclamă la Direcția Sanitară la care eu: „Uite, o idee bună, du-te la ei și spune-i șefului Direcției Sanitare, care îmi e prieten bun. El mă și tratează că eu sunt un Bour! Spune-i că ai vorbit cu mine, poate te ajută să îți salvezi vițeii de la moarte.”

 

V-a fost greu să treceți de la peniță la grafica computerizată?

Nu a fost greu pentru că voiam să văd cum e, voiam să învăț. Treceam strada și erau acolo niște băieți foarte pricepuți și mergeam și îi întrebam cum să fac, veneam acasă înapoi, nu îmi ieșea, mă duceam înapoi și tot așa.

Acuma este limpede că grafica computerizată a preluat locul celei realizate din peniță, dar credeți că în timp vom ajunge și la nivel de publicații în acest sens?

Deja s-a înființat o revistă o revistă culturală online, a domnului Pecican. Mie mi-ar părea tare rău să dispară presa tipărită. Uite, de exemplu cei de la Făclia se zbat să reziste, înainte era o redacție mare și ziarul mic. La un moment dat mi-au spus că nu mai pot să mă plăteasca și dacă vreau să public în continuare ei mă publică cu mare plăcere. Și ce să fac? Am zis public în continuare! Unii zic că măi, ăsta e miliardar, publică în nu știu câte reviste și ziare, e expus peste tot.

Să știți că despre revista Steaua s-a tot scris și consemnat în diverse dicționare literare și sunt două constante care o acreditează, la nivel general. Una dintre acestea se referă la demnitatea discursivă a revistei, încă de la începuturi, iar cea de-a doua se referă la grafica excepțională. Ce părere aveți despre aceste lucruri?

Îmi spunea un tovarăș de la Consiliul Culturii, așa se chema pe vremea aia:  „Domnule îmi vine câte unul din străinătate și nu prea avem ce să le arătăm. Sunt doar reviste anoste, toate cu portretul lui Ceaușescu. Așa că le arătam Steaua!” Asta am vrut, să fac o revistă deosebită. Sigur că nu a ieșit exact cum am vrut eu. Mai aveam și un secretar responsabil de redacție care spunea: „Măi, dar de ce ai lăsat spațiul asta, uite aici ar fi încăput o poză sau o poezie.” Și ziceam că spațiul alb este foarte important. Dar până la urmă am reușit să fac o revistă apreciată din punctul ăsta de vedere. Eu lucram 12 ore pe zi, mai mult acasă decât la redacție. Asta în afară de diminețile acelea când făceam desene până pe la 11, când începeau să vină redactorii.

Titlurile le desenam de mână, eram doctor în litere. Așa mi se spunea de către graficienii din Cluj, că desenam cele mai frumoase litere.

Ați avut un mentor, pe cineva care v-a influențat în mod decisiv la nivel de artă grafică?

Nu, nu pot să mă laud că am avut niște profesori nemaipomeniți. am făcut Institutul de Arte Plastice, mi-a plăcut grafica foarte mult. Urmăream pe cât posibil reviste străine. Nu prea erau la îndemână. Și eram încântat de cum arătau revistele acelea, am zis: „Hai să fac și eu o revistă!” Ziceam că am făcut o machetă pentru Tribuna. La un moment dat au lansat ei ceva concurs pentru înfățișarea grafică a revistei. Am participat și eu. Colegi graficieni de ai mei s-au apucat să facă machete, au tăiat poze colorate și le-au lipit frumos. Eu știam exact condițiile în care apare Tribuna, în schimb: alb-negru și o culoare. Atât! După ce au ales o machet[ din toate cele realizate, mă cheamă la ei și îmi zic: „Domnule Bour, cu regret te anunțăm că ai câștigat!”

Unde credeți că se îndreaptă noua tendință a revistei din punct de vedere grafic?

Mie Toderici mi-a promis că o să o facă tot așa, cum am făcut-o eu. Ultima dată când am fost la redacție am văzut că au trecut la trei coloane pe pagină. Nu am mai reușit de atunci să ajung la redacție, mă deplasez tot mai greu, deși mă străduiesc că se zice că mișcarea te ține în viață. Cum zic ăștia la TV, să facem mișcare 30 minute!

Revista cred că a evoluat, nu pot să mă exprim decât din punct de vedere grafic. Pardon, să mă iesprim, cum zicea tovarășul Ceaușescu și cum mai spune și acum un ministru actual. Mă feresc să fac observații, am zis că stau până la 80 ani, am stat numai până la 81. Băieții au fost extraordinari, au dat o masă în cinstea mea. Adrian a scris un editorial, dar nu de bucurie că plec! Așa că, ce să zic, cred că Steaua merge pe un drum bun. Până la urmă, știm cu toții că după ce Blaga a fost interzis, Steaua a continuat să îl publice. Asta se spune peste tot. Cei din București erau mai îngăduitori cu reviste din provincie. Unii nici n-au ieșit din București. Am avut un coleg la Institut care a fost dat afară de la Institutul din București. Venise o delegație de ruși, sovietici, de fapt, pe vremea aia nu aveam voie să le spunem ruși și zic… ce vă trebuie vouă, o țară așa mică, trei institute de arte? Erau la Iași, Cluj și București. Drept care, s-au luat măsuri. Pe cel din Iași l-au desființat și pe cele din București din Cluj le-au redus la jumătate. Au dat afară o grămadă de studenți, printre care și pe colegul ăsta al meu care a făcut o compoziție. Pe vremea aia, când apărea câte o mașină străină la Continental acolo, unde se cazau străinii, era ceva fantastic. Era hotelul de elită al Clujului. Și se aduna lumea în jurul mașinii și se uitau fascinați. Ei, colegul meu a făcut o compoziție pe tema asta și din cauza asta a fost dat afară. Fascinația față de Occident, tot ce era super pe lumea asta era făcut în Uniunea Sovietică, de fapt! (râde) Și atunci a venit la Cluj și l-am dus odată sus pe deal, pe Cetățuie și se uită el și zice: „Mă ce mic îi Clujul, mă, cât un raion din București.” Era mic pe vremea aia, e adevărat, vreo 200.000 locuitori. De atunci s-a mărit. Și băiatul acesta nu ieșise din București niciodată, prima lui călătorie a fost la Cluj.

 

Cum era Clujul pe când ați venit dumneavoastră? Ce semnalmente culturale de odinioară vă amintiți?

Când am venit în Cluj, marea mea dezamăgire a fost că în toate vitrinele bufetelor scria „Servim țuică caldă.” Zic: „Cum naiba mă? Oraș cultural, țuică fiartă!” Dar în sfârșit, lumea era cu totul și cu totul alta. Sigur, orașul era mai liniștit, mașini nu prea erau. În schimb îl vedeam pe Blaga venind dinspre Biblioteca Central Universitară spre casă, trecea prin centru. Îl mai vedeam pe Agârbiceanu la o bere, la un bufet pe strada Napoca. Mai târziu i-a spus Bardezi, adica bar de zi. Acolo era o scândură unde se puneau băuturile și tot acolo își punea Agârbiceanu halba. El tot așa, venea înspre partea asta a orașului. Acum s-a schimbat compoziția Clujului.

 

Un gând de final despre Steaua aveți să ne transmiteți, domnule Bour?

Steaua e o revistă serioasă, altfel nu mă încurcam cu ea. Prima mea amintire despre Steaua a fost în 1959, anul în care s-a jucat pentru prima dată Hora Unirii, când am întâlnit o tânără, acolo prins în horă în jurul Bisericii Sfântul Mihail. Pe urmă am intrat în vorbă cu ea și mi-a povestit că ea mai are două prietene. Fiecare avea câte un idol și acestor tineri, oameni de cultură din Cluj le spuneau ele Rac, Bac și Drac. Atunci am aflat pentru prima oară despre Steaua. Rac era un june prim la Opera română, Racolța îl chema. Cea de-a doua îl avea drept idol pe Baconsky, era Bac. Iar a treia îl admira pe tânărul poet Aurel Rău, Drac din ecuația lor. Și mi-a spus de cel din urmă că lucrează la revista Steaua și atunci am aflat despre Steaua, la câteva luni după ce am venit în Cluj. Și uite că azi nu mai sunt nici Racolța, nici Baconsky. Rău mai este și s-ar putea să mă sune dintr-o clipă în alta!

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.