Seria de studii „Shakespeare interpretat de Papahagi” lansată la Editura Polirom în septembrie 2020 a provocat o veritabilă undă de șoc pe piața literară românească, fiind nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor și bucurându-se de numeroase cronici favorabile. Cele trei volume publicate până acum, dedicate exegezei Sonetelor și pieselor Romeo și Julieta ( Vol. 1), Visul unei nopți de vară și Cum vă place (Vol. 2), Titus Andronicus și Hamlet (Vol. 3) au fost catalogate drept un „tonic spectacol intelectual” (Theodor Baconschi), alcătuit din „comentarii pe cât de savante pe atât de savuroase” (Irina Petraș), deschizătoare de direcții „numeroase, complexe, provocatoare și îmbogățitoare” (Dana Percec), „un model de lectură erudită și în același timp accesibilă a operelor lui Shakespeare, într-un stil dezinvolt, suplu, lipsită de morgă savantă sau de reprezentări ideologizante” (Iulian Boldea), „totul fluid, fără pedanterii” (Cosmin Ciotloș).
Volumele nu impresionează prin dimensiune, ci prin calitate și atitudine, Adrian Papahagi precizând în „Lămurirea preliminară” ce însoțește fiecare volum că a optat pentru formatul de buzunar ce poate însoți „cititorul la teatru, în sala de curs sau într-o călătorie nu prea lungă”. Autorul se ia la trântă cu reprezentanții Școlii Resentimentului (criticii puși exclusiv pe regurgitarea unor clișee previzibile, a unor teorii perisabile, ce nu aduc absolut nimic nou în interpretarea textului shakespearian) și, lucru rar în studiile „shakespeariene” de astăzi, repune în drepturi textul literar și actul lecturii. Papahagi demonstrează cu nonșalanță că poemele și piesele shakespeariene încă pot genera sensuri multiple, nebănuite, fără ca exegetul să recurgă, cu un gest servil, la cârjele unor teorii care, prin Shakespeare, se validează pe sine dar nu aduc nicio informație în plus referitoare la opera Marelui Will.
„Seria Papahagi” este produsul libertății de expresie a unui erudit neînregimentat în vreuna dintre orientările ideologice ale criticii shakespeariene contemporane. În timp ce mediul universitar occidental reciclează la infinit găselnița lui Jan Kott cu „Shakespeare, contemporanul nostru” și se chinuiește să însăileze conferințe cu teme precum „Shakespeare și migrația” sau „Shakespeare și pandemia COVID-19” pentru a-i legitima „contemporaneitatea”, Adrian Papahagi preferă să-și poarte pe cititorii spre epoca în care a creat Bardul, punând în lumină relația dintre acesta și contemporanii săi – cu fascinante trimiteri la Thomas Kyd sau John Marston, de pildă – dar și la precursori din Franța medievală sau din antichitatea latină. Spre deosebire de mai toți confrații săi shakespeareologi, eruditul medievist clujean posedă și avantajul de a cunoaște mai multe limbi vechi și de a avea acces nemijlocit la manuscrise medievale precum „Litania sfinților”, în care detectează (în premieră mondială, cred) o sursă cu implicații subversive legată de onomastica personajelor ce schimbă primele replici din Hamlet.
Spre deosebire de un Greenblatt care bate câmpii cu grație în volume ce n-au mai nimic de-a face cu textele shakespeariene, Papahagi alege imersiunea în text, pătrunde în structura lui de adâncime și, prin focalizare și zoom, stabilește relații nebănuite între diferite aspecte ce țin de limba personajelor, caracterizare, intrigă, simboluri… Metoda relaționării recuperează viziunea organicistă asupra operei literare elaborată de S. T. Coleridge, unul dintre fondatorii criticii literare moderne: Adrian Papahagi ne reamintește un lucru uitat de critica postmodernă, importanța relației dintre părțile constitutive ale operei literare și operă în întregul ei. Un impresionant tur de forță, în acest sens, îl reprezintă analiza detaliată a semnificației numelor personajelor din Hamlet, a sensurilor latente pe care le conțin acestea, semnificația numelui Lamord – pomenit în treacăt, într-un dialog dintre Claudius și Laertes –, discuția despre ironia (mascată a) unor replici precum Long live the king!, rostită de străjeri pe meterezele de la Elsinore sau The rest is silence a muribundului Hamlet. Prezența meteorică a lui Lamord în tragedia prințului danez îi oferă lui Papahagi prilejul să gloseze pe marginea „triumfului Morții”, a reprezentării Morții în arta medievală și renascentistă; scurta digresiune culturală nu înseamnă ieșirea din și îndepărtarea de text, ci dimpotrivă, ne oferă cheia relației dintre un amănunt aparent insignifiant la lectură sau vizionare și mesajul transmis de operă în întregul ei. Paralela inedită dintre Hamlet și mai multe tablouri ale lui Caravaggio pictate în jurul anului 1600, cu ale lor lumini și umbre, discuția despre clarobscur, invenție a barocului, în opera literară și în cea de artă, nu este gratuită, ci din nou, conferă noi dimensiuni interpretative textului shakespearian. Metoda lui Papahagi, de a-și plasa cercetarea înlăuntrul textului, nu exclusiv în contextele cultural istorice – meteahna neo-marxiștilor și neo-istoriștilor – îl plasează și în descendența marelui nostru traducător, exeget și editor Leon Levițchi (care a analizat, de pildă, semnificația cuvântului „noapte” în Romeo și Julieta și Hamlet).
Bibliografia critică a pieselor analizate în volumul 3 al seriei se întinde pe mai multe secole, de la Edward Ravenscroft, din secolul al XVII-lea, până la cele mai recente publicații în domeniu, datate 2020; erudiția creativă, nicidecum servilă, a autorului duce la tratarea cu discernământ a surselor critice – când acceptate și dezvoltate, când respinse, ironizate ori de-a dreptul desființate.
Un punct forte al ediției îl reprezintă și permanenta pendulare între citatele oferite în original, pour les connaiseurs, și analiza diferitelor variante de traducere în limba română. Acolo unde toate se dovedesc nesatisfăcătoare, exegetul își propune propria versiune românească, ca în cazul pasajului în care Hamlet îi vorbește lui Horațio despre special providence („providența specială”), aspect neglijat de absolut toate traducerile de până acum. Este o diferență de la cer la pământ între acest gen de comentariu critic și diletanta tentativă de analiză comparată a simbolurilor „oglinzii” la Eminescu și Shakespeare oferită acum cincisprezece ani de către un grafoman bun la toate, necunoscător al englezei, care nici măcar nu sesiza faptul că, de fapt, își întemeia discursul pe oglinzile lui Mihnea Gheorghiu sau ale altor traducători mai puțin talentați, care nici măcar nu îl tălmăciseră pe Shakespeare din engleză…
Papahagi nu îmbrățișează de fiecare dată soluțiile propuse de subsemnatul sau membrii echipei care au finalizat nu demult proiectul de retraducere a integralei Shakespeare. Mi-am însușit unele dintre opțiunile sale și voi ține cont de ele în ediția a doua; altora, cu care nu sunt de acord, le răspund în volumul meu Un Shakespeare pentru mileniul trei: istoria unei ediții, în curs de apariție la Editura Tracus Arte. În orice caz, dacă ediția pe care am coordonat-o, ar juca în cultura română rolul seriei Arden Shakespeare, ei bine, comentariile lui Adrian Papahagi ar însemna ceea ce pentru englezi reprezintă volumele de Companions to Shakespeare’s Plays editate la Cambridge. Cele două proiecte se completează în chip fericit.
Adrian Papahagi ne propune o re-citire a Marelui Will, în care vede un autor subtil, ironic, rafinat, complex. Mă întreb, parafrazând o remarcă a lui Samuel Schoenbaum, potrivit căruia „fiecare biograf construiește un idol căruia îi împrumută, mai mult sau mai puțin, propria-i înfățișare”, dacă o bună parte din subtilitățile și rafinamentul atribuite lui Will nu sunt, de fapt, oglinda unei minți strălucitoare situate în afara textului, cea a exegetului Papahagi, căci opera literară, odată terminată, devine autonomă, nu mai ține de voința autorului, ci devine o sursă de infinite posibilități interpretative. (Shakespeare „al meu” este un autor ce împrumuta liber din scrierile altora, avea greșeli de ortografie și de exprimare, răstălmăcea sensul unor citate latinești, interpreta greșit unele episoade mitologice – dar, în același timp, era și genial.)
Una peste alta, jos pălăria în fața lui Adrian Papahagi care se adresează tineretului studios și unui larg public autohton, și asta în condițiile în care, de două generații încoace, specialiștii noștri preferă să-și publice contribuțiile științifice aproape exclusiv în limba engleză, pentru publicul anglofon, la edituri occidentale cu mai mult sau mai puțin ștaif, preferând exportul de cultură în dauna importului de informație, a sincronismului. „Seria” Papahagi, alături de puținele volume recente dedicate lui Shakespeare în limba română, vine să repare „vremurile ieșite din țâțâni” și să umple un gol imens, ajutându-ne să depășim momentul Kott în receptarea operei Marelui Will.
P. S. La cele peste zece piese scrise în coautorat, exegeza va trebui să transfere o parte din meritele artistice și colaboratorilor lui Shakespeare (Marlowe, Kyd, Middleton, Fletcher etc.).
George Volceanov