Vara aceasta revista Steaua şi-a propus să exploreze lirica contemporană maghiară. Dosarul ce urmează a fost gândit bicefal şi propune atât o serie de tineri poeţi maghiari crescuţi şi formaţi în Ungaria, traducerea aceastora fiind făcută de poetul orădean Mihok Tamas, cât şi câteva nume relevante pentru tânăra poezie maghiară din Ardeal în traducerea lui Andrei Dosa. La ceas târziu de vară vă invităm la o lectură poetică răcoritoare. Vă oferim acum online o selecție a acestei selecții.
Vlad Moldovan
Závada Péter
Obiect (3)
În vis, hoinăream printre cearșafuri
puse la uscat, înainte de amiază.
Am visat teroarea de-a atârna,
barele uscătorului,
sub mijirea zilei clamele
de plastic brăzdau colțul
pânzelor. Se făcea că
foșnetul lor
le-ncrunta, apoi se desprindea,
uneia a-nceput chiar să-i picure
umbra adunându-se într-o baltă.
Vacuum
Nu doliul se răspândește în mine,
i-aș zice, mai degrabă, vid, așa cum
nici orbii nu întunericul îl văd,
ci nimicul. Sigur că nu ne putem
închipui nimicul, în sensul de vid,
de fapt, vacuumul nu există.
Gândește-te, multă vreme
s-a crezut că e înconjurat de vid,
deși chiar și Luna are un strat
de atmosferă foarte subțire și rarefiat.
Atomii ușori sunt luați pe sus de
vântul solar, iar alții, mai grei, rămân
în preajma suprafeței. Să te găsesc
în vis, în vâltoarea străzilor: ca și când
aș căuta în univers urmele unei forme
de viață străine. Mi-e teamă că ești
ca o civilizație, care se anihilează
înainte să fi dat semne despre propria
existență. Totuși, dacă ne-am întâlni,
ți-aș spune ce mă preocupă mai nou:
că noaptea nu e decât umbra planetei
proiectată pe noi, iar aminitirea ta
ca atmosfera rarefiată: încă mă pot
sufoca în ea berechet.
(trad. Mihók Tamás)
Krusovszky Dénes
Luptă pentru viață
Un butoi ruginit în grădină, între casă și apă, la echidistanță. Teama
de apa butoaielor ruginite a fost cândva o amintire clară, acum e
un instinct obscur. Se mișcă ceva sub lichidul vâscos. E dimineață,
doi bărbați aruncă un somn în butoi. E seară, dar e greu să-l vezi
ca pe un pește. Totuși, cineva luptă pentru viață în apa ruginită, nu se poate
îndrepta, se-nvârte. Se rotește frecându-se de marginea butoiului.
Asta vreau
De fapt niciodată nu mi-am dorit acest serviciu de masă. Adică nu
serviciul e ceea ce mi-am dorit. Niciodată n-am vrut lingurile astea
prea mici și cuțitele prea mari. Și nici cutia incredibil de grea,
cu căptușeală de catifea roșie, ponosită, cu mânere foarte albe,
imposibil de apucat. Pe ea o vreau cum stă în trenul de Moscova.
Înainte de începutul erei noastre, mai exact în afara acesteia, într-un
vagon de dormit, în care nu se poate dormi. Sau când se plimbă fumând,
gesturile ei irepetabile, momentele când, minuțioasă, îndeasă chiștoacele
cu vârful pantofilor ei cu talpă de piele printre pietrele pavajului. Și
felul cum intră în magazin, momentul acela când se blochează de zici
că avea drum în altă parte, deși fix încoace venea, dar asta nu se poate
înțelege atât de repede. Iar vânzătorul se zgâiește la ea. Doi
morți într-un magazin moscovit, sau, cel puțin așa îi văd eu de-aici. Și
ea continuă să stea locului, n-are putere să privească în jur. Are nevoie
de-o zvâcnire și, imediat, mâinile ei încep să se ridice. Apucă ceva,
îl duce la casă. Eu asta vreau de la ea, tăcerea din timpul plății.
Clipa când nu înțelege suma cerută, și dă să iasă, în caz că
mai are unde. Afară, de cum se așază pe-o bancă, își aprinde
țigara, și se uită, în sfârșit, în sacoșă. Deschide cutia și zărește serviciul
de masă, e nedumerită dar, momentan, deloc tulburată. Se gândește
că-i va fi de folos cândva, dar greșește. Iar eu numai greșeala asta o vreau.
(trad. Mihók Tamás)
Varró Dániel
Sonet unei fetițe care îmi amintește grozav
de meciurile cu miză ale selecționatei
de fotbal a Ungariei
La noi la școală-avem o domnișoară fină.
Futu-ți tacite-i curg pe buze uneori,
și-n Bichișciaba tocmai are meci de scrimă,
când ar putea bea vin cu mine până-n zori.
Semn că, din păcate, n-are gusturi fine.
Or, în tandem, sunt de-o splendoare-aparte,
mă cam tulbură și nu mă pot abține
să nu mă-nveselesc măcar în parte.
Ca suporterul ce știe-încă de-acasă
că-i ia bătaie-echipa și nici că-i pasă
(sau, dimpotrivă) și fuge, cumpără bilet,
și-și flutură drapelul, fluieră-n tribună
și face gălăgie și îi merge strună,
că, nouăzeci de minute,-i doar un interpret.
sms #4
aici stau eu, eroul tont
cu-impermeabilul palton
pe buze port un smiley trist
de nu ți-s drag, deh, nu ți-s drag
acest mesaj va da-n vileag
că butonez, deci exist.
(trad. Mihók Tamás)
Sirokai Mátyás
Și seara
Mama ucide. Tata-i somnoros.
Au crescut și nu mai suntem buni pentru ei, cum nici păpușile.
Mama noastră mai are două vieți, n-are timp de noi.
Ziua, stă în fața ecranului și spală rufele
contribuabililor, seara joacă Half-Life. Mai are
două vieți. Tata e foarte palid, supărat pe mama,
deși el hrănește aparatura. Noi ne jucăm cu Winnetou,
câinele. El ar face orice pentru mama,
deși tata, cu obrajii palizi, îl hrănește. Tata zice
că noi suntem viața lui, mama joacă Half-Life.
Computerul a crescut printre muncitori programați
într-o hală de mecanică, mama mea e pentru el
ca unicul copil din vecini. Și seara, ce bine
ne simțim seara, împreună. Computerul zâzâie, tata doarme.
Mama ucide. Cu mine în brațe.
Hotel Burma
Era seară și vorbeam despre nori
și plictiseală, o seară obișnuită.
Puține vorbe am schimbat
și chiar și acelea bruiate de vu-
ietul din atelierul de întreținere.
Sau restaurantul, aromele Burmei.
Aș coborî, ca simplu grădinar,
și m-aș opri sub gurile de aerisire.
Ne aflam la nivelul hotelului,
la înălțime, în ambele sensuri.
Sub noi, pocnetele slabe ale străzii.
Apoi, zilele acelea dintre paturi,
când aveam atlas cu trupul tău
și găseam Burma
cu ochii închiși.
În fața noastră s-a aprins o fereastră,
o priveam parc-ar fi fost filmul serii.
Și, când s-a stins, toate pieile de găină
au pufnit în hohote.
Acolo, la etajul 6, aveam senzația
că ne vom întoarce definitiv pe balcon.
(trad. Mihók Tamás)
Bajtai András
Mutarea
Până la urmă, femeia surdă s-a mutat. Mai
întâi liniștea mi-a atras atenția, că nu-i aud
văicăreala prin pereți, acea cotcodăceală,
apoi bezna din apartament.
A luat cu ea totul. Nu tu rămas bun,
nu tu bilet, pur și simplu și-a împachetat
zgarda antipurici, pieptenele, bețișoarele
parfumate, ceapa și colivia deschisă forțat.
Nu știu, pe unde umblă acum. Poate că doar
caută puțină bunătate din spatele gardurilor,
puțină înțelegere în tunelul de culori,
hoinărind prin canalele lungi ale urechilor.
De când apartamentul ei e gol, se aud parcă de dincolo
scâncetele unui animal. E gestant și în curând
va începe să urle. Iar aici, pe un perete, iată umbra
neagră cocoșându-se într-un semn de întrebare
și cele 25 de kile de bomboane negro, topindu-se.
Azi a bătut la ușa mea Omul Literă, zicea
că-l interesează doar contorul de apă, apoi
mi-a agățat auriculele șifonate pe pereți.
Mi-a lăsat pe masă satul murdar în care s-a născut,
apoi a plecat și el. De-atunci, îmi pare că eu sunt
apartamentul vecin. Numai doamna Héjjá continuă
să cânte sub umbrela tunicii mucoase a verii.
(trad. Mihók Tamás)
Benji Horváth
amfetamina ce va să vină
și după ce cade ultima ploaie
și păsările sunt azvârlite pe cer
și o să fie vară și iar o să fie plictisitor,
la fel de nașpa ca iarna, și atunci
iar se deschide totul și se închide,
iar ești peste tot acasă,
doar că n-ai unde să-ți odihnești capul,
nu asemenea fiului omului,
dar cam asta simți. mai departe
strălucirea nepăsării imaculate –
nu există nimic altceva curat în tine.
speranța că aici toți sunt mai deștepți
și să te lase în pace. imaginea,
timpul, moartea. te-ai plictisit de benevolența lor.
ești josnic și îndrăgostit de toate
bestiile tale. ce-ți pasă de gândire.
eu nu mai vreau decât să mă uit și câteodată
o frec, spui și țâșnești pe cer.
normal că vrei de toate. minți.
interpretezi din viziune și îți scalzi mâna în ea,
de parcă ai fi acolo. nu întotdeauna ești
nicăieri. înțelegi mai mult decât cunoști
sau invers și ăsta trebuie să fie vreun test.
o pulă, e doar o afacere, spui,
și rânjești urât spre cameră.
acum să se șteargă și asta, să fie mistuită
de foc, furtună, radioactivitate. apoi
ai spune uneori doar atât: vie
împărăția ta, doamne, și lasă-mă
pe mine să trăiesc aşa cum înţeleg eu,
apoi dizolvă-mă în cei înfometați.
(trad. Andrei Dosa)
Laszló Edgár Varga
soarele din york
câteodată cred că pomii vorbesc
și nu mă mai ajută nici soarele din york
vezi toți poeții au ajuns nevrotici
știu doar să fluiere – să doarmă ioc
perna-i mocirlă iar pătura grea
să fabric una-alta: mal oameni casă
pe mal un pled și tu așezată pe el
și exiști – căci te inventez neîncetat
aici toată lumea bea dar nu-i nimeni beat
(și toată lumea a murit dar nimeni n-a pierit)
câteodată cred că pomii vorbesc
și spun: „deci ai venit!” – am venit
să fabric una-alta – la asta mă mai pricep
să petrec acest timp trăncănitor
armele mele sunt plictisul și ambiția
ce-au răsărit dintr-o sămânță și au tot crescut
încununați acum drept învingători
– dar aici nu există lauri trebuie să admit
și descompun în culori soarele yorkului:
albastru ca cerul roșu ca sângele grăbit
vezi toți poeții au ajuns nevrotici:
scriu dialoguri pentru copacii teatrali
și toată lumea moare dar nimeni nu-i beat
și exiști – căci te inventez neîncetat
(trad. Andrei Dosa)
Mária Magdolna Gondos
Cu mult lapte şi două cuburi de zahăr
Am făcut bine că mi-am investit în grade minus
timpul pentru cinci ţigări aprinse în lanţ,
m-am holbat de sus la râu,
dar nici curaj, nici chef pentru săritură.
Eram satisfăcută că puteam să tac
dacă un cunoscut mă saluta cu voce tare.
Dacă îmi va reproşa data viitoare,
Eram beată şi groaznic de tristă,
după aceea voi păstra o tăcere decorativă.
Scuip, înghit, tac.
Pentru că ieri noi încă eram
regina linişte şi regele linişte,
dar asta-i dimineaţa de după cea mai proastă zi,
în cea mai proastă perioadă a anului,
dimineaţa asta nu admite nici linişte, nici meciuri,
până la urmă se aranjează de o
îngâmfată rămânere în pat,
indiferenţă tâmpă, taclale
în stânga şi-n dreapta,
şireată milă de sine.
Asta-i dimineaţa cafeaua fără lapte.
Vrednică soartă, dacă nu-i convine să coboare după lapte.
(trad. Andrei Dosa)
Fischer Botond
A zecea stație, în care e prădat de haine
Eu sunt elementul strident al peisajului,
Ciudată pată roz sau pink mai degrabă.
Spune-mi, dragul meu Mîșkin, o să avem destule
frunze de viță peste a mijlocului podoabă?
Eu sunt elementul strident al peisajului,
Fir cu melanină saturat,
Ulcer gastric și cifoză.
Tinerețe a sufletului, unde ai plecat?
Eu sunt elementul strident al peisajului,
căzut în decrepitudine, un vagant
nu înăcrit, doar plictisit,
nu mizantrop, doar odios, agasant.
Eu sunt elementul strident al peisajului,
cântec aparent fals, ce petrecerea o strică,
pe care îl miorlăie în cor
eurile mele în proliferare lăuntrică.
Eu sunt elementul strident al peisajului,
fragment de față de interiorul măștii lipit,
craniul meu e închisoare, creierul și el
acolo-n celulă, iar eu, ocnașul tâmpit.
Eu sunt elementul strident al peisajului,
Mesia: herr Fischer Botond,
căruia în afara acestui peisaj putred
totul și toți îi par suportabili în fond.
(trad. Andrei Dosa)
Ferenc André
excursie
degeaba am lăsat în urmă mica stână
unde m-ai învățat să deschid
conserve, neliniștea a continuat
să șovăie în stomac,
și acum de fapt unde mergem,
pentru că nu mai contează nici drumul,
ai spus că o să trimitem
scrisori și cărți poștale, dar cui
îi pasă de asta, sincer, dar nu
avea rost să-ți sfidez
atunci voința, pentru că
atunci încă nu știam cât de mult
o să ne doară picioarele și o să se umfle,
dar măcar e drăguț ca un
bebeluș, vei spune și
când am ajuns în oraș
am aflat că noi
suntem aceia de la care nu
acceptă firimituri porumbeii,
cei care nu sunt întrebați
unde este strada viiturii, cei
pe care nici vântul nu-i mângâie,
dar încă nu aveam cum să evaluăm
importanța acestuia, așa că
am intrat în primul fast-food
și acolo mi-ai spus, trebuie
să guști acest gyros, e obligatoriu,
așa ai spus, deși urăsc această
expresie, pentru că nu-i așa, ce înseamnă de fapt
obligatoriu, tentant, dar mi-era
totuna, nu am protestat, ai
spus că e bun, deși era foarte
prost, am simțit doar că e iute,
dar așa măcar nu se simțea gustul,
a fost o glumă răutăcioasă, ce să zic, și
când am ajuns la tren,
atunci n-am știut ce-ar trebui să spun,
a fost ca și cum ne-am lua rămas bun, deși
am mers împreună mai departe, ai spus
că danemarca e fix ce ne trebuie, deși eu aș fi preferat
islanda, pentru că e ca și cum
ar fi fost inventată, deși ai spus
că uneori și eu sunt așa, dar la asta
răspundeam mereu că atunci
cineva trebuie să fi avut o imaginație cam de căcat,
și pe măsură ce vagonul se bălăngănea
cu noi, banchetele erau lipicioase și ne amorțea
curul, degeaba ieșeam din cinci
în cinci minute să fumăm, vedeam doar
că peisajul se duce acolo de unde
venim noi, dar de ce-ar face asta, pentru că
acolo nu e bine, atunci a venit tipul
care întotdeauna vrea să vândă ceva,
atunci ai cumpărat brelocul ăla cu luminițe,
ai spus, poate că e mic, dar
ar încăpea în el întreaga scandinavie,
trebuie doar mototolit un pic peisajul
și pădurile cețoase, apoi o să
ajungem noi cumva, nu știam
dacă de la cafea sau de la frig
tremurăm, dar nu conta, pentru că
asta a fost cea mai lungă noapte, iar ție
îți place asta, era moale ca pâinea cu unt
și atunci ai băgat mâna în zăpadă și ai scos
cea mai frumoasă piatră pe care am văzut-o vreodată,
o piatră ca asta nici n-ar avea voie să existe,
dar o țineai în mână,
așa că am lins zăpada de pe ea
ca să strălucească mai tare și am pus-o
în rucsac, pentru că atunci mi-am dat seama
că totul e degeaba, pentru că ți se vedea
în ochi, degeaba am ajuns,
pentru că ne-am luat rămas bun
încă de dinainte să fi pornit.
(trad. Andrei Dosa)