Ca florile, ca zarea
Ca florile, ca zarea când își ridică pleoapa
privind de sus în jos ori dimpotrivă când
se aud în Vale căprioarele plângând
ca ochii orbi ai serii, când se deschide groapa
în care cad ai nopții de nepăsare bulgări
tot astfel se prăvale în nicăieri Mioapa
ce poartă-n loc de rochii o rasă de călugări
și-n păr frunze de laur precum coroană Papa.
O, și de-a fost vreodată, azi nu-i decât părere
a buzelor rotunde poteci sunt pietruite
și-a sânilor coline desferecate sfere
clopote de vecernii ce tac înmărmurite
virtuții închinate, tristeții dând putere
și focului din urmă vâlve de fum cernite.
Spre delte peregrin
Spre Delte peregrin dinspre Ovid
cu suflet sfâșiat de-adâncă rana
pe care vorbe aspre o divid
și-mpart duiumului din umbră hrana
Cu toate-acestea și cu alte încă
trezit din somn ca nou Endymion
lasă Himera pe de-o aer stâncă
intrând buimac într-un străin eon
se-ndreaptă doar spre-a reveni din nou
cu temenele rugi și plecăciuni umile
ca barza ce clocește-un singur ou
și rabdă setea săptămâni și zile
visându-și puiul botezat erou
făcând, asemeni ei, doar cercuri inutile.
Regat o fi?
Regat o fi? Sau Valea și Cărarea
ce taie cale-n el cu lamă de-mprumut?
Alături stă același fantomatic Mut
purtând în sânge strălucind ca zarea
cuvinte tandre uși cu chei secrete
lacrimi și rugi oftaturi pe măsură
și-n strâmba și ciclopica-i căutătură
umbre de porumbei cu ciocuri de erete
Miroazne, fulgi de gheață, brume noi
cutreieră cu pași de pâslă prin Grădină
și-n ceruri risipit în constelații roi
împrăștie din aripi o lumină
care străluce precum ochiul de strigoi
și șterge din calende orice vină.
Priveliște de-a fost
Priveliște de-a fost, în veci rămâne
un fir ce leagă azi-ul de apoi
cum s-ar lipi triunghiul de trifoi
de pajiștea unui ceresc plămâne
care respiră cețuri matutine
și plămădește din noroi moroi
cu ochi vreo patru și trei nasuri moi
îmbrobodit în rochii levantine
ca niște aripe de zmei și-o harfă
ce cântă singură de nimenea atinsă
precum ar fi cea mai umilă calfă
dintr-o rețea de stele abia stinsă
de lacrimile-i veșnic amânate
și de închipitele-i păcate.
O cale-ar fi
O cale-ar fi, dar cine-i Cel ce știe
a țărnei apăsare să o cântărească
ziua s-o facă oră și ora s-o înfrățească
cu-o clipă dăinuind o veșnicie?
Foc îngeresc de-ar fi precum la Pico
ori ca la Lope ce-i ținuse trena
tot n-ar ajunge să înăbușească Gheena
și focul ei să-l stingă vânturând c-o
áripă cu pene moi de vis și jurăminte
miros de mosc și damf de mere coapte
balsam ceresc pe rătăcite oseminte
din țințirim cu uși pecetluite-n noapte
cu paznicii gheboși zmintiți de minte
și vorbe deșucheate îmbrăcate-n șoapte.
