Júlia Szilágyi (1936–2025), critic literar și eseist clujean, a absolvit Universitatea Bolyai și a fost redactor la revistele Dolgozó Nő și Korunk. Din 1992 a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, îmbinând experiența critică și eseistică într-un stil de predare sobru și pasionat. Eseurile sale se remarcă prin finețe analitică și o viziune unitară. A scris prefețe și postfețe pentru volume de literatură universală, a tradus opere din literatura universală și a publicat în reviste importante din România și Ungaria. Volumele sale, apărute rar, reflectă rigoare și exigență profesională. A primit premii importante, precum Ordinul de Merit al Republicii Ungare. Cărțile sale, dintre care amintim A helyszín hatalma (Puterea locului, 1979), Mit olvas Hamlet herceg? (Ce citește prințul Hamlet?, 1993), Versenymű égő zongorára (Concert pentru pian în flăcări, 2002) și Lehet-e esszét tanítani? (Poate fi predată arta eseului?, 2007) definesc profilul său critic și eseistic. Prin întreaga sa operă, a susținut ideea că rolul criticii nu este judecata rapidă, ci explorarea atentă, respectând întotdeauna dreptul fiecăruia de a căuta adevărul în mod propriu.
Prelegerea pe care o oferim aici în traducere a fost rostită în cadrul unei conferințe în toamna anului 2001 și a văzut lumina tiparului în 2003, sub egida Societății Muzeului Ardelean, fiind inclusă ulterior, în 2007, în volumul de eseuri ce poartă același titlu.
Poate să fie o întrebare subiectul a ceea ce vreau să spun? Altfel spus: oare vreau sau pot să vreau să mă exprim printr-o întrebare?
Istoria eseului – dacă stau să mă gândesc – începe cu o interogație: que sais-je? – rostită, sau mai bine zis, chestionată, la nesfârșit, de chiar întemeietorul său, Montaigne.
Dar să păstrăm șirul ideilor! Oare este întrebare acel gest ezitant prin care, de fapt, încep să demontez ideea pe care aș dori să o argumentez: este eseul un gen literar? După părerea mea, nu este, și această opinie am susținut-o de-a lungul anilor – practic de când, în fiecare toamnă, o adresez studenților din anul trei cărora, atât cât îmi stă în putință, le explic în diverse moduri – argumentând, atât cu raționamentele altora, cât și cu ale mele. Cele ale altora sunt întotdeauna mai bune. Nu mă zgârcesc cu ele. Și nu mă feresc nici de argumentele bazate pe autoritate.
Îl invoc, de exemplu, pe Márai, o reflecție asupra lui Thoreau din Jurnalul său din 1971: „Dacă ar fi trăit la New York, poate ar fi scris și altceva, un roman sau o dramă. Dar la Walden, pe malul lacului, în acea singurătate înnebunitoare, nu putea scrie altceva decât un jurnal. Pentru a crea într-un anumit gen literar – cum este romanul sau drama – este necesară o ambianță, un decor, un cadru. În singurătatea pădurii sau pe malul lacului nu există «gen literar»”. – Așadar, Márai Sándor, burghezul din Cașovia, moștenitorul resemnat al valorilor clasice, emigrantul conservator și nonconformist, nu consideră jurnalul un gen literar! Și totuși, tocmai cu acesta își împlinește, își desăvârșește opera. Știind bine – căci ce nu știa Márai?! – că eseurile lui Montaigne, la origine, au fost jurnale de lectură care au umplut o altfel de singurătate înnebunitoare, dintr-un alt timp, produs din alte considerente.
Un alt mare cititor, Babits, în Istoria literaturii europene [Babits Mihály, Az európai irodalom története, 1760–1925, Nyugat: Budapest, 1936, n. tr.], carte pe care, de fapt, o citim ca pe un eseu, adică o savurăm, scrie despre Montaigne: „… până la urmă a rămas doar un om al cărților, și-a petrecut cea mai mare parte a vieții izolat în castelul său, între lecturi. […] Opera sa este, în esență, jurnalul experiențelor sale intelectuale: un șir nesfârșit de citate, amintiri, anecdote. Dar dincolo de mulțimea citatelor, răzbate necontenit vocea sa. Oricare ar fi subiectul: despre sine povestește (după cum însuși recunoaște și în prefață).”
Aici inserez, ca și cum Montaigne ar interveni în vorbele lui Babits: „Dialogurile mele devin astfel mai deosebite și mai plăcute decât lucrările mele scrise.” Această idee poate să fie aprobată sau nu de Babits, după care acesta continuă imperturbabil: „Este o decantare a vastelor sale lecturi, dar nu devine știință, ci literatură, ba chiar lirică. Acest gen îl numește el essay, adică încercare. Denumirea îi aparține, așa cum forma modernă a genului se leagă tot de numele său”.
Numai că genul înseamnă sistematizare. Înseamnă acea sistematizare împotriva căreia, sau – spus mai blând – pe care, ocolind-o, în întâia zi a lunii martie a anului 1582, s-a născut eseul, care, de atunci, trăiește și înflorește.
Babarczy Eszter, în Casa, grădina, strada [A ház, a kert, az utca, Balassi: Budapest, 1996, n. tr.] se întoarce la începutul secolului XX și readuce în discuție lucrarea ce pare să-și păstreze actualitatea în timp, publicată în 1910, a tânărului – de doar douăzeci și cinci de ani! – premarxist Georg Lukács, intitulată Sufletul și formele [Lukács György, A lélek és a formák. Kísérletek, Franklin-Társulat: Budapest, 1910, n. tr.] în care autorul, în Scrisoare despre „încercare”, vorbește, de asemenea, despre „genul poetic” și îi comunică lui Popper Leó: originea formei acestei încercări este dialogul, disputa cu sine însuși, întrebări adresate propriei persoane, iar destinul lui Socrate este soarta tipică a formei încercării, opera sa este o atitudine. Péterfy deja și-a scris, înainte de moarte, în atmosfera înăbușitoare de la sfârșitul secolului XIX, pe un ton cumpătat, propriul Socrate. [Péterfy Jenő, Összegyűjtött munkái, II. Franklin-Társulat: Budapest, 1902, n. tr.].
Este lirică – spune Babits despre vocea eseistică a lui Montaigne. Este lirică reflexivă – am putea spune, referindu-ne la eseu în general. Mai vârstnicul Schlegel îl numește „poezie intelectuală”. O conversație plăcută și totodată literatură? O formă modernă a unui gen? Dar a cărui gen? Și unde s-a aflat forma nemodernă, să-i spunem, forma premodernă? Când a existat? Și cine a realizat-o? Este oare Marcus Aurelius un precursor? Este Sfântul Augustin un precursor? Oare este întâmplător faptul că Babits nu dezvoltă mai mult această idee?
Pentru a putea continua această idee pe direcția pe care doar o bănuim, îl chemăm din nou ca martor pe Márai. Acel cititor, care chiar atunci citea opera unui alt cititor. Redau un fragment dintr-o însemnare de jurnal din 1974: „Virginia Woolf: The Second Reader. Lectura acestei cărți oferă o experiență asemănătoare aceleia în care, în Londra începutului de secol, o doamnă cultivată, de vârstă mijlocie, te-ar invita la o ceașcă de ceai și, în timp ce se servește ceaiul, începe o discuție despre literatură și scriitori, mereu cu acea notă de understatement, pe jumătate glumeț, pe jumătate serios… Camera ar fi prost încălzită, fiindcă în șemineu lemnele mai mult fumegă decât ard, dar ceaiul e tare și aromat, asemenea conversației. Gazda și-ar distra oaspetele cu o delicatețe plină de farmec, bârfind despre scriitorii vremurilor trecute. Ar vorbi despre literatură ca despre niște aventuri, discret, dar cu o notă de savoare […]. Așa bârfește, peste și dincolo de secole, cu o ceașcă de ceai în mână, Virginia, această scriitoare-în-geneză, în Londra anului 1920 – și ceea ce spune este întotdeauna inteligent, modest, dar exprimat cu un ton androgin, în același timp feminin și masculin. Această voce, această atmosferă, această inițiere: și aceasta era literatură, cu doar jumătate de secol în urmă – și aceasta era necesară, nu doar cărțile. Cititorul închide cartea, îi sărută mâna gazdei și pășește în seara londoneză, care este deja atât de cețoasă și mizeră, cum avea să devină, în general, literatura în a doua jumătate a secolului.”
Cine ar putea încadra, clasifica, sistematiza această vorbire literară, cea a lui Márai? Această situație de discurs! Această mulțime de situații de discurs! De analizat se poate. Și un lucru e cert: fie că e eseu, jurnal sau conversație – este despre lectură. Iar lectura nu se rezumă doar la cărți. Eseistul vorbește despre literatură ca despre aventuri? Dar cărțile sunt și aventuri – iar eseul îndrăznește să afirme acest lucru, discret, modest, inteligent și picant. Dar – ne avertizează din nou Babits, cel care povestește istoria literaturii prin eseu – „cititul este și el o formă de călătorie”. Cu alte cuvinte, fenomenul este proteic, aceeași substanță apare în forme mereu schimbătoare, dar cu aceeași voce.
Cine citește, de pildă, prin prisma studiilor de gen ceea ce Márai scria în 1974 despre accentul androgin din vocea eseului – vocea eseului Virginiei Woolf! –, un accent care poate sugera, în cazul literaturii, care este, după cum bine știm, „în același timp feminină și masculină”, ideea unei posibile tulburări hormonale, va încerca să-și concentreze – sau să-și reorienteze – atenția asupra acelor aspecte care, din această formă eseistică, îi par imediat valorificabile. Iar această asociere – adică procesul asociației mentale în sine – este indispensabilă pentru ludicul și libertatea eseului, pentru divagația tematică și multiplicarea ipostazelor: scriitorul, în ipostaza de cititor, închide cartea, ca oaspete sărută mâna gazdei și, ca un călător în timp care trece cu ușurință peste o jumătate de secol, pășește deja în seara londoneză, pentru a-și exprima opinia despre acea parte a literaturii care, în ochii săi, este cea mai cețoasă și murdară – și care coincide cu sfârșitul secolului XX și cu sfârșitul vieții lui Márai Sándor.
Pe un Bilețel regăsit al lui Nádas Péter [Talált cetli és más elegyes írások, Jelenkor: Budapest, 1992, n. tr.] citim: „Modul de expunere paternalist își are propriile tradiții nobile, datând dintr-un trecut mai îndepărtat, dar planează temerea că, odată cu el, s-ar putea reinstala metodele regimurilor autoritare de influențare a opiniei publice”. Îndrăznesc să afirm: eseul este incompatibil cu modul de expunere paternalist, cu orice discurs ideologic, iar metodele regimurilor autoritare de formare a opiniei îi sunt toate străine. Cu toate acestea, este uimitor faptul că Michel Eyquem de Montaigne a fost contemporan cu Noaptea Sfântului Bartolomeu. Dacă în Eseuri există o poziție exprimată, aceea este respingerea cruzimii, singura concesie făcută patosului de către Montaigne, și acel stil dirijat de dispoziție, pe care Szerb Antal îl numește, cu admirație ironică, „dezordine magistrală”. „În contrarii nu vedea contradicții, era, în același timp, credincios și stoic, creștin și păgân.” – spune despre el de această dată Babits. Eseul, copilul său spiritual, a moștenit de la el eclecticismul, această deschidere diletantă față de tot ce este, ce a fost și ce poate fi.
Și am crezut mult timp că acest model eseistic este etalonul, până când l-am descoperit pe Camus, am descoperit eseul angajat, eseul existențialist. Mitul lui Sisif. Revelația a fost cu atât mai zguduitoare cu cât a coincis cu trezirea mea spirituală din tinerețe. Au trebuit să treacă câteva decenii până să înțeleg cum capodoperele reușesc să supraviețuiască curentelor intelectuale pe care ele însele le-au modelat și cărora le oferă uneori autoritate. Forma era eseul, iar sursa autorității era tocmai negarea autorității – a oricărei autorități. Părea o combinație atrăgătoare.
Când s-a ivit acea posibilitate neașteptată și tulburătoare – aceea de a-mi împărtăși numeroasele îndoieli și puținele certitudini despre eseu cu tineri, și nu era deloc sigur că împărtășeam aceleași dubii și convingeri –, am înțeles că trebuie să mă exprim cu sinceritate deplină. Îmi place să citesc, nu să scriu; să învăț, nu să predau. Nu cred că aș putea spune ceva cu obiectivitate impersonală despre această formă a discursului literar care este, prin excelență, cea mai personală.
Ce pot face? Le pot recomanda studenților câteva dintre experiențele mele de lectură. Mă pot ascunde în spatele lui Montaigne, al Virginiei Woolf și al lui Babits, al lui Márai și Szerb Antal, și putem urmări împreună cum Jorge Luis Borges își ia rămas-bun de la romanul polițist și cum Székely János se desparte de poezie – tot prin intermediul eseului –, dar și felul în care această formă poate relata, la fel de bine, o înmormântare la Jigodin în 1968 sau despre gunoaiele Bucureștiului din anii ’90, în funcție de cum valorifică Bretter György, respectiv Gabriel Liiceanu posibilitățile limbajului eseistic. Putem încerca să descoperim cum își justifică Thomas Mann cei șaisprezece ani din viață în care a scris tetralogia Iosif, și de ce Cs. Szabó László își deghizează parodia despre gloria și decăderea prerafaeliților sub forma unei istorii de adulter; sau cum apare eseul în structura romanului – într-un fel la Németh László și în cu totul alt fel la Marcel Proust.
Eseul este, așadar, inevitabil prezent – fie în simbioză, fie într-o relație parodică cu cele mai diverse genuri; poate aborda orice subiect, are un trecut care precedă propria sa istorie și își poate aminti de această preistorie prin faptul că, în irizațiile sale schimbătoare, cuvântul rostit al vorbitorului se transformă, pe nesimțite, într-o scriitură de autor, iar auditorul devine cititor.
Dar se poate, oare, preda așa ceva? Există o metodologie a experienței? Și, poate, o pedagogie a sa încă nedefinită? Nu știu. Se poate încerca. Se poate face o încercare. Nici nu este nevoie de prea multe lucruri: câteva cărți, mult timp pentru lectură, un loc, desigur, și disponibilitate pentru dezbatere. Curiozitate. Și niciun pic de infatuare.