Adrian Popescu
Alt accident, de data aceasta la București, pe strada Căderea Bastiliei, în drum spre hotelul administrat de Uniunea Scriitorilor, m-a pus în câteva situații tragi-comice. Am lăsat cu părere de rău un recital de poezie și muzică din apropierea Bibliotecii Universitare, ca să mă pregătesc pentru a doua zi când plecam cu un grup serios de poeți din toată țara la Turnirul de poezie de la Efes. În dreptul Academiei de Științe Economice, neatent, ajung în șanțul proaspăt săpat, nesemnalizat, unde urma să fie introdusă „fibra optică”… Chestiune de optică, deci. Ajung plin de sânge, cu umărul dureros, la hotel, iar cu o salvare chemată, de la recepție, la Spitalul Floreasca. Nu mai insist asupra accidentaților de acolo, un constructor care alunecase de pe schele, o doamnă care avusese parte de așa numitul „accident domestic” etc. Cert este că scap, un fel de a zice, după câteva ore, cu un bandaj imens la brațul stâng, dar bucuros că nu m-au reținut sub supraveghere medicală. Diagnosticul e fractură de col anatomic, fractura capului humerusului. Cum voi putea merge așa cum sunt la drum lung? Mă prinde aproape dimineața vorbind cu cei sosiți din Oradea și Arad, Ioan Moldovan, Traian Ștef, Vasile Dan. Crezându-mă isteț, mi-am lăsat cu o zi înainte bagajul la Casa Monteoru, de unde urma să plece autocarul spre Efes, acum am doar pijamaua de pe mine, o cămașă, trusa de ras etc., pantalonii plini de noroiul din șanț au trebuit abandonați. Vasile Dan se dovedește bunul samaritean, mă ia în taxiul comandat de el și mă încurajează „Vii în pijama!”. Pornim, dar în Piața Romană trebuie să cobor la o farmacie de noapte, să-mi iau calmantele prescrise și alte medicamente. Străbat, deci, în diagonală, piața în pijama. Este cinci și ceva dimineața, din fericire nu întâlnesc nici petrecăreții întorcându-se cu chef acasă, nici vreun polițist. Bizareria poeților e cunoscută, dar e greu să explici că bandajul și pijama sunt purtate în urma unui accident real, nu costumația unui pacient de la Spitalul 9. În acest timp, Vasile Dan face față unor tineri buimaci, străini, care vor să ajungă la Otopeni, la avion. Nu e greu să ghicești ce au pățit, cluburile de noapte bucureștene din Centrul Vechi au renumele lor trans-național, iar ei au pierdut ușor șirul orelor, iar acum, la ananghie, îi oferă taximetristului sume tentante. Acesta ezită, Vasile Dan îl apostrofează, moralizându-l pedagogic, apoi strigă la mine să mă grăbesc. Scăpăm, ajungem la Casa Monteoru, nu-l salut nici pe Gabriel Chifu, nici pe Nicolae Prelipceanu, discutând calmi în curte, amândoi mă privesc uimiți, urc scările grăbit, îmi scot cu o mână din valiză o cămașă largă, pantalonii, cobor, explic. Pornim. Drumul e lung, trecem cu bacul Dunărea, urmează Bulgaria, apoi Turcia. Peste tot, Nicolae Prelipceanu cu care împart camera de la hotel, mă va ajuta să fac față greutății trolerului. Am și avantaje, de pildă sunt servit primul, la bar, la mese, etc, un barman chiar mi se adresează admirativ „Accident de motocicletă, nu? ”. Comand, sigur pe mine, o vodcă cu suc de roșii, torn în pahar cu mână fermă tabasco. Cer și piper… Două doamne în vârstă, nemțoaice, mă privesc uluite. Sau oripilate.
Oricum, am făcut baie în mare, la insistențele lui Marian Drăghici, cel care, atent, m-a ajutat să-mi cumpăr o cămașă cu discrete însemne de artilerist, era largă la mijloc și mă simțeam bine cu ea. Mergeam în fiecare dimineață, încrezător, să iau apă miraculoasă de la izvoarele din apropierea micii biserici, unde tradiția spune că Maica Domnului, după Răstignirea Fiului, ocrotită de Apostolul Ioan, și-a petrecut ultimii ani. Înăuntru, în umbră, se afla un frate franciscan, căruia m-am adresat în italiană, cu familiaritatea pe care ți-o dă iubirea pentru același sfânt-protector. Lucian Vasiliu, compătimitor, îmi aducea în sticle apă din mare, universal benefică, pe care o foloseam la comprese. La finalul Turnirului, câștigat de mine „la mustață”, Nicolae Prelipceanu nu s-a dezmințit, „Bun, Adriane, acum ai câștigat, poți să îți scoți bandajul!”. La întoarcere, prin grija domnului Ion Pahonțu, dorm la Casa Monteoru, iar de dimineață, deși e duminică, Flori mă ajută cu o mașină și mai ales să urc în trenul spre casă… „Dacă nu te ai fi grăbit să ajungi devreme la hotel și ai fi rămas seara cu noi, nu ți se întâmpla nimic !”, mă ceartă Adrian Alui Gheorghe, glumind. Pe bună dreptate, prea multă cumințenie strică. „Dar, ce credeai, unde ai fi vrut să cazi, nu pe strada Căderea Bastiliei? ”, mă bombăneau prietenii din București. Cei de la hotelul Unique,devenisem treptat un client fidel, un om al casei,mi-au dat un sfat ciudat „Mai bine mergeți pe carosabil, decât pe trotuarele cu șanțuri! Vă feriți de mașini, mai ușor!”. Un sfat de care am ținut numai pe jumătate seama.