În primul an de studenție la conservatorul clujean, am înființat o trupă de teatru la Casa de cultură a studenților unde mai activau patru altele. Apoi și una de pantomimă, inspirat de filmele lui Marcel Marceau și Jean Louis Barrault. Îmi montam propriile texte (comice, grotesc-absurde, parodice), dar și din literatura universală. Adăugam momente de panomimă. Timp de patru ani treburile au mers cum ne-am dorit. Al cincilea an de facultate a început după „celebrele” teze din iulie. Ceaușescu s-a inspirat după modelul nord-corean și a pornit o „micuță” revoluție culturală, o ofensivă neo-stalinistă împotriva autonomiei culturale, o întoarcere la conducerea strictă a realismului socialist. Cenzura fu învestită cu puteri depline. Studenți fiind, nu am dat importanță chestiunii. Era vară, cald, ne distram la Vama Veche. Dar toamna, cînd începea stagiunea de spectacole, am fost convocați toți cei cinci regizori. Ne-am urcat pe scenă. În sală, în primul rînd, apăru comisia de cenzori. Pe rînd, furăm întrebați ce vrem să montăm. Urma, după ce dăm explicații, să aducem și textele spre aprobare. „Tovarășe Țuculescu, tu ce vrei să joci?” Vorbea doar președintele comisiei. „M-am gîndit la Așteptîndu-l pe Godot.”. „Pe cine?” „Pe Godot.” „Ăsta cine e?” „Păi… nu se știe.” „Cum adică?! Îți bați joc?!” „Deloc. Personajele îl așteaptă pe Godot și ele…” „Ascultă tovule, noi trebuie să știm cine-i Godot ăsta, ce vîrstă are, dacă-i familist ori ba, unde lucrează etc. Pricepi?” „E o piesă existențială… despre idealuri neîmplinite, vise… despre speranțe… E scrisă de Samuel Beckett!” „Samuel?!” „Laureat al premiului Nobel pentru literatură…”. Președintele rîse sonor.„ Știm noi cum se dau premiile ălea, lasă șmecheriile!” Eram tînăr și coleric. Nu m-am mai putut abține, am înjurat neaoș și am părăsit scena, hotărît să nu mai montez piese de teatru. Textele mele dramatice au fost interzise. Pe atunci nu aș fi crezut că primul volum de teatru îl voi publica abia în 2000. Mi s-a lăsat trupa de pantomimă (nu foloseam cuvinte, adevărate arme periculoase) pe care am condus-o, o vreme, și după absolvire. Noi eram „clovnii ăia cu pantonima, se strîmbă pe scenă și fac oamenii să rîdă.” Președintele comisiei de cenzori nu cunoștea cuvîntul mimă. Colegii lui nu îndrăzneau să-l corecteze. În toamna următoare, de pe aceeași scenă, înconjurat de toată trupa, am anunțat (asumîndu-mi riscurile) că vom pregăti un spectacol în… limba maghiară. „Bravo, tovarășe Țuculescu! Așa-i frumos, să fim atenți cu minoritățile…” Consternați, ne-am înghițit zîmbetele. Unii din comisie la fel. Am continuat: „Iar pentru primăvară, unul în limba olandeză!” Cîteva clipe fu liniște de mormînt. Hait, mi-am zis, s-a prins! „Avem o invitație la un festival din Amsterdam…” „Spune așa, măi! Bravo! Să vadă și ăia că sîntem capabili!”. De la un an la altul, însă, devenea mai greu. Viața culturală, cît și cea zilnică, era tot mai mocirloasă. Șase ani am așteptat să debutez cu volumul de proză. Nu făceam parte din nici o grupare literară, ceea ce era (și mai este) un dezavantaj în anumite situații. Din 85, rămas pe drumuri (în urma unui telefon!, s-au desființat studiourile teritoriale de radio), am intrat în filarmonică pe un salar bine ciuntit. Bani pentru cultură nu mai erau! După apariția romanelor Ora păianjenului și Degetele lui Marsias, comentate pozitiv la posturi de radio străine, mi s-a interzis participarea la turneele peste hotare. Dacă am chef, să cînt acasă, solo! Au urmat „dialoguri” (nu chiar…teatrale!) la securitate cu tovarășul maior Tatu și tovarășul colonel Velea, percheziții inopinate acasă – cică „aveți ascunse bijuterii din aur… ne-au ciripit unii he,he…”. Pretexte pentru a mi se răscoli biblioteca și sertarele biroului. De fapt, căutau scrisorile lui Sîntimbreanu, fostul director al editurii Albatros. (Am aflat asta tîrziu, ani de zile am fost convins că fosta soție le-a ars, într-un moment de furie). În ele comenta, dur, mizeriile regimului. Eu, cu un entuziasm tembel, le citisem confraților mei într-ale literaturii. Unul dintre ei m-o fi lăudat cu ecou… Manuscrisul romanului Umbra penei de gîscă îmi fu refuzat fără comentarii, definitiv, chiar dacă întrega acțiune se petrece în secolul al XVIII-lea. De nu apărea schimbarea din 89, nici nu s-ar mai fi publicat. Dar despre toate acestea, mai pe larg, cu altă ocazie.
Radu Țuculescu