Maya Angelou (1928-2014) este unul dintre cele mai importante nume ale poeziei americane din secolul douăzeci. Cunoscută atât pentru poezia sa, cât și pentru postura de activistă și susținătoare a drepturilor oamenilor de culoare și ale femeilor, Maya Angelou s-a bucurat, de-a lungul timpului, de un succes public rar întâlnit, dar justificat prin implicarea socială și prin poezia ei, în care lupta împotriva rasismului și a patriarhatului se poartă prin intermediul unei scriituri capabile să îmbine forma (uneori fixă) cu emoția și realitatea brutală cu autoironia.
Minciuna
Astăzi mă ameninți că mă părăsești.
Țin sub limbă atâtea blesteme
câte ți-ar putea inunda calea, câte ar putea da foc
abisurilor nesfârșite din drumul tău.
Printre buzele mele lipite sunt
atâtea înjurături, că ți-ar putea smulge
septul dintre
nări și pielea de pe spate.
Lacrimi, din belșug, ca o ploaie de primăvară,
sunt oprite în canale,
iar urletele-mi sunt înghesuite într-un ungher
al gâtlejului.
Pleci?
Cu voce tare, spun:
Te ajut să-ți împachetezi, dar se face târziu,
Trebuie să mă grăbesc sau îmi ratez întâlnirea.
Când mă întorc, știu că vei fi plecat.
Lasă-mi un rând sau un număr de telefon.
Coreograf marțial
Salutare, tinere fustangiu.
Ești înșelat și
nici nu cunoști dansul morții.
Războinic dandy, legănându-te pe
Rick James, ce vine din
casetofonul tău, tu n-auzi
tânguirea victoriosului război, vuietul
său nu sună în
urechile tale, ocupate cu Stevie Wonder.
„Show me how to do like you.
Show me how to do it.”
Vei fi surprins să afli de
copacii care mârâie când sunt smulşi cu putere
din rădăcinile îngropate, făcându-se pulbere,
iar bombele detonate poartă cu de-a sila o femeiuşcă neagră
pe iarbă, printre trupuri firave.
Du-te călare, zbânţuindu-te
către aeroport, tinere fustangiu.
Corpul tău, deocamdată
neatins, nu s-a legănat încă în paşi de step.
Bărbăţia e o noutate ce tocmai ţi s-a
arătat. Ochii tăi
nestăpâniţi ca un oraş ce se deschide,
încă n-au văzut cum viața fură
din braţele tale întinse şi tremurătoare
precum mâinile dansatorilor
şi lebedele muribunde.
Încă mă ridic
Poţi să scrii despre mine istorie,
Cu minciunile tale amare, vorbele de nimic,
Poţi să mă târăşti chiar prin noroi,
Şi totuşi, precum cenuşa, mă ridic.
Te stânjeneşte obrăznicia mea?
De ce eşti copleşit de mâhnire?
Mă port ca şi cum aş avea puţuri de petrol
Săpate la mine-n sufragerie.
Ca lunile şi ca sorii,
Cum trec valurile sigur, matematic,
Cum răsar miraculos speranţele,
La fel şi eu, încă mă ridic.
Ai fi vrut să mă vezi învinsă?
Cu capul plecat şi ochii în pământ, umilită?
Cu umerii căzuţi, ca lacrimile.
De la strigătele de ajutor să fi fost slăbită.
Aronganţa mea te insultă?
Nu o lua prea personal,
Eu mă distrez de parc-aş avea mine de aur
Săpate în grădină la mine, în spate.
Poţi să tragi în mine cu vorbele tale,
Poţi să-mi arunci priviri tăioase, ca un cuţit,
Poţi să mă ucizi cu ura ta,
La fel ca aerul, eu tot mă ridic.
Eşti enervat de senzualitatea mea?
Te uiţi cu uimire
Că dansez ca şi cum aş avea diamante
Acolo unde mi se unesc coapsele?
Din colibele istoriei ruşinoase
Mă ridic
Dintr-un trecut înrădăcinat adânc în suferinţă
Mă ridic.
Sunt un ocean negru, legănându-mă în grandoare,
Mă umflu şi scad, purtându-mi valurile.
În urma mea lăsând nopţi de teroare şi spaimă,
Mă ridic.
Către zorii unei zile pline de lumină,
Mă ridic.
Purtând cu mine daruri din partea strămoşului,
Eu sunt visul şi speranţa sclavului.
Mă ridic.
Mă ridic.
Mă ridic.