Evenimentele majore care au dominat spațiul public și mediile de informare în ultimii ani – între care pot fi amintite retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană, pandemia de COVID-19, conflictele armate dintre Rusia și Ucraina, respectiv Israel și Hamas, alegerea lui Donald Trump în funcția de președinte al Statelor Unite și politica protecționistă agresivă promovată de acesta, precum și alegerile din România, marcate de ascensiunea unor figuri improbabile – readuc în actualitate, cu o insistență neliniștitoare, o reflecție formulată de un remarcabil medic și profesor clujean în urmă cu mai bine de un secol.
În primele luni ale Primului Război Mondial, Universitatea „Francisc Iosif” din Cluj – urmând exemplul instituțiilor academice din statele Puterilor Centrale – a inițiat un ciclu de conferințe publice menite să ofere o justificare intelectuală și morală scopurilor urmărite prin conflictul armat. Aceste prelegeri erau susținute de profesori universitari, reprezentând elita intelectuală a Clujului de la începutul secolului al XX-lea.
Dintre aceste intervenții – dintre care multe își păstrează actualitatea prin profunzimea analizelor și a ideilor formulate – se distinge conferința profesorului Károly Lechner (1850–1922). Reputat specialist în domeniul patologiilor psihice, Lechner a fost primul profesor universitar de neurologie, psihiatrie și psihologie judiciară al Universității din Cluj. De-a lungul unei cariere academice de peste trei decenii, a condus atât catedra de specialitate, cât și spitalul destinat tratării bolilor neurologice și mintale. Având în vedere această vastă experiență științifică și clinică, opiniile sale privind patologia psihică a individului și a societății se bucură de o autoritate intelectuală incontestabilă.
Fiind vorba despre prelegeri dedicate războiului, merită menționat faptul că profesorul Lechner a suferit o pierdere personală devastatoare chiar în primele zile ale conflictului: în august 1914, fiul său cel mare, doctor în chimie, a căzut pe frontul din Rusia.
La 16 ianuarie 1915, Lechner a susținut în Aula Magna a universității clujene discursul intitulat Nevroza lumii și războiul, în care oferea o interpretare originală și, astăzi, tulburător de actuală a marilor conflagrații istorice – privite nu doar ca fenomene geopolitice sau economice, ci și ca expresii ale unei stări patologice colective. În viziunea sa, războiul este, în esență, consecința extremă a unui dezechilibru generalizat, acumulat în plan spiritual, psihologic și etic.
Lechner desemnează această stare prin sintagma „nevroza lumii”, un concept care indică o tulburare difuză, dar profundă, a umanității moderne. Este vorba despre o criză de adaptare la ritmul accelerat al progresului civilizațional, o epuizare a sistemului nervos colectiv sub presiunea industrializării, urbanizării, goanei după plăceri și a competiției sociale exacerbate. Această suprasolicitare a psihicului generează nu doar proliferarea patologiilor individuale – nevroze, psihoze, alienări –, ci și emergența unor forme patologice de comportament în masă: isterii colective, fanatisme religioase, ideologii distructive, pierderea criteriilor morale.
Lechner atrage atenția asupra existenței unui tip de indivizi care, deși nu pot fi încadrați clinic drept bolnavi psihic, prezintă disfuncții psihice semnificative: reacții afective necontrolate, percepție distorsionată, reactivitate disproporționată și un simț moral alterat. Acești indivizi, aparent funcționali, dar profund disarmonici psihic, exercită un impact negativ major asupra societății. Analizând mecanismele prin care degenerescența nervoasă și etică se transmite și se amplifică, Lechner conturează o veritabilă genealogie a răului social. Rezultatul este apariția unui tip uman fragil, dezechilibrat, adesea lipsit de simț moral și de responsabilitate colectivă, care nu doar că nu este marginalizat, ci ajunge frecvent în poziții de influență, afectând în profunzime organismul social.
În concepția lui Lechner, războaiele izbucnesc atunci când proporția acestor tipuri dizarmonice depășește o masă critică în cadrul societății. El afirma:
„Numărul persoanelor afectate de tulburări nervoase și psihice este, chiar și în vremuri de pace, considerabil mai mare decât indică aparențele. Se estimează că aproximativ 30% din populația umană prezintă o afectare a sistemului nervos, iar în jur de 0,5% suferă de forme clinice de psihoză. În perioadele de conflict armat, aceste cifre cresc semnificativ – atât în anii premergători izbucnirii războiului, cât și pe durata desfășurării acestuia. În astfel de contexte, incidența afecțiunilor nervoase poate atinge 50%, iar cea a tulburărilor psihotice se apropie de 5%.”
Prin urmare, nu bolnavii internați în spitalele de psihiatrie reprezintă pericolul real pentru societate, ci prezența masivă a „nevrozei ascunse” în rândul celor aflați în poziții de putere. Atunci când liderii politici, oamenii de afaceri, comandanții militari și formatorii de opinie sunt afectați – în grade variate – de tulburări psihice sau morale, echilibrul social devine fragil. Acești indivizi, vulnerabili la tentațiile lăcomiei, răzbunării, violenței și relativismului etic, nu sunt interesați de menținerea păcii, ci contribuie activ la escaladarea tensiunilor.
„Nevroticii” sunt, în viziunea sa, acei indivizi care nu pot trăi în armonie nici cu ei înșiși, nici cu societatea; iar atunci când numărul lor se multiplică, tensiunea organică a corpului social crește, conducând inevitabil la o explozie internă: războiul. Lechner sublinia că „războiul nu este cauza nervozității – deși o poate intensifica –, ci mai degrabă consecința ei. Manifestările nervoase masive preced izbucnirea războiului, se intensifică odată cu acesta, apoi se diminuează temporar, până la o nouă acumulare de tensiuni morale și sociale. Egoismul individual redevine dominant, solidaritatea slăbește, excesele reapar, ambițiile devin nemiloase, iar tipurile degenerate reintră în scenă, punând din nou în mișcare armele imoralității. Astfel, societatea alunecă spre o nouă prăbușire.”
Lechner ajunge astfel la concluzia că războiul nu este doar un conflict armat, ci o manifestare a degenerării psihice generalizate. Atunci când ordinea morală se destramă, când valorile devin instabile, iar adevărul, bunătatea, frumusețea și religiozitatea sunt marginalizate, nervozitatea impregnează viața publică. Tipurile degenerate ajung la putere sau exercită o influență indirectă, iar funcționarea lor distructivă împinge societatea către autodistrugere: acesta este, în fond, războiul. Lechner îl definește ca pe un „suicid colectiv inconștient”, provocat de coruperea valorilor și de degenerarea conducerii.
În concepția sa, toate marile transformări istorice – revoluții, migrații, prăbușiri de imperii – sunt precedate și însoțite de o explozie a tulburărilor nervoase și psihice. Astfel, „nevroza lumii” devine un fenomen ciclic, legat de ritmul, disfuncțiile și traumele progresului civilizațional.
Lechner nu doar anticipează, cu un secol înainte, concepte moderne precum „psihologia maselor” sau „patologia colectivă a societății”, ci lansează și un avertisment: fără o reechilibrare morală și educațională, fără o reevaluare profundă a valorilor fundamentale ale ordinii sociale, omenirea riscă să repete, la nesfârșit, același ciclu al degenerării, crizei și războiului.
El descrie cu o precizie tulburătoare modul în care, în deceniile premergătoare Primului Război Mondial, imoralitatea, corupția, minciuna, egoismul și goana după succes facil au infestat toate domeniile vieții sociale – simptome ale unei nervozități profunde. „Degenerați” abili și vicleni, ajunși la suprafața societății, au dominat viața publică și au condus-o spre dezastru.
Lechner nu se limitează însă la un diagnostic, ci propune și soluții. Dincolo de eugenie – soluție inacceptabilă, dar frecvent vehiculată în epocă –, el afirmă că societatea nu poate fi protejată de război prin înarmare, ci prin cultivarea sănătății morale. În locul proverbului antic Si vis pacem, para bellum („Dacă vrei pacea, pregătește-te de război”), reluat în doctrina militară occidentală până în epoca modernă, Lechner propune, în spiritul pacifismului afirmat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o nouă maximă: Si vis pacem, para pacem („Dacă vrei pacea, pregătește pacea”). Este o chemare la construcția conștientă și activă a păcii, nu la simpla evitare a războiului.