Sutta – ne explică dicționarul și Simona Popescu pe o clapetă a cărții lui Florentin Popa astfel intitulate (Editura OMG, Alba Iulia, 2024) – e de citit și ca sutra, adică trimite la cartea de înțelepciune indiană, de reflecții filosofice, despre morală, ritualuri, viață cotidiană. Referințe la acest spațiu de spiritual găseam diseminate în versurile aceluiași poet și în volumul Dezintegrare (2021), într-o mixtură de notație caleidoscopică ce putea aminti de discursul avangardist al anilor ’30 al lui Voronca și de desfășurările futuristo-constructiviste ale acelei epoci, remodelate pe fundal de ruinare a industriilor românești după decembrie 1989, cu recuperări de vitalitate proaspătă a unei naturi agresate mai peste tot. Notam o înrudire de sensibilitate cu Ștefan Manasia, ce se verifică și acum, ca și apropieri de stilul lui Vlad Moldovan. Nu lipsea din discursul liric nici jargonul informatic, cu inserțiile cam ostentative de anglicisme, alături de ironizarea/parodierea aceluiași mod de a scrie, prea îndatorat micului ecran IT-ist; o distanțare pe care o apreciam ca semn bun în peisajul poeziei noastre tinere. În noua sa carte, recomandată generos în registre diverse (ludic la Vlad Moldovan, mai cumpănit-grav la Alina Purcaru, care observă adecvat o „cronică în formă fixă a drumului dur de la placiditate le emoție”, la George State, care deschide ecluzele întâmpinării entuziaste zicând, cu un surâs, că „viitorul poeziei a venit peste noi”; poeta Simona Popescu nu e mai puțin încântată de Surpriza cu majusculă adusă de aceste versuri în contextul actual de la noi, reține amestecul de limbaje și informație culturală amplă și diversificată, atrăgând atenția și asupra „subtilelor trimiteri spre predecesori”, români de data asta (Dimov, Foarță, Mircea Ivănescu).
Florentin Popa surprinde, într-adevăr, din primul moment: adoptă, într-un context de relaxări formale extreme, forma fixă, mai mult sau mai puțin disciplinată, a sonetului (sunt în sumar peste o sută), destinzând totuși tiparul, oarecum pe urmele lui Mircea Ivănescu, din „sonetariul” său foarte personal, cu ritmuri și rime ce nu încorsetează rigid frazarea. Că începe pe englezește nu ne poate mira prea tare – tentația alinierii la moda zilei se pare că nu poate fi încă evitată, deși toată cartea merge mai degrabă către ieșirea din rând. Rostirea, ca să zic așa, caută să reabiliteze firescul, fără contorsiuni și complicații, sugerând o anumită normalitate a comunicării, chiar dacă un număr de titluri și versuri obligă, cum s-a și observat, la deschiderea dicționarului. Dar de la metta sutta, muladhara, svadishtna, manipura, la jayanti, avamtasaka, nepenthi, ne mișcăm cam în același spațiu livresc, al cărților de înțelepciune și practicilor budhiste, luate doar ca punct de plecare destul de aproximativ, ce se rotesc în jurul unor atitudini și comportamente care îndeamnă la cunoaștere de sine, echilibru spiritual, contemplație, armonie, comunicare cuviincioasă cu semenii. Subiectul liric este situat de la început într-o poziție ce-i asigură deschiderea plurală spre lume („tu crești, deschide-te și îmbrățișează lumea”), una îmblânzită, lipsită de agresivitate, ce poate modela o sensibilitate în formare: „sunt făcut din frânturi străvezii și obscure/ pe care pielea abia dacă le ascunde/ ochi compus, poliedric, de inimi, – sunt sute/ fiecare din ele deprinsă să-ndure […] sunt fără formă, copil învățat să fure/ răspunsul care nu mai are ce răspunde” (muladhara). Figura spiritului creator, ca să mă exprim ca Eugen Negrici, e schițată cu reticențe față de abstracțiuni și de reflecția intelectuală rece, metaforele sale, numeroase și foarte expresive, resping liniile drepte, calculul bătăilor inimii și unghiurile strict odonatoare ale imaginilor: „Compasul palmei ce sub sân n-a/ stat să numere bătăi și să măsoare unghi”), postura subiectului fiind mai degrabă contemplativă, de ascultător care așteaptă calm momentul revelației („în ascultare doarme o lumină moale” – ne spune un vers frumos). Program, deci, al unei lirici a senzației fruste, fără pastă groasă, și nu al stilizărilor austere („nu ești ce știe trupul, ci ce vrea din rărunchi”), al comunicării sensibile cu exteriorul, și nu al prelucrării sale intelectuale („flacăra hrănind mai mult decât înghite”); atenuare, de asemenea, chiar a intensităților afective, reglate la nivelul moderat al tandreții. Relația cu celălalt e sugerată în registrul imaginarului aerian, ca reciprocitate luminoasă: „flacăra lumânării tremură când vorbesc/ aștept s-o faci și tu să tremure înapoi”. Deja din aceste câteva ilustrări se poate vedea forța expresivă a registrului metaforic cu care lucrează poetul, ce nu recurge, ca atâția alții, la așa-numitele metafore in praesentia, ce învecinează stângaci conceptul cu aproximarea lui plastică. Și totuși, poezia se scrie sub titluri ale înțelepciunii străvechi, invitând, la cugetarea aforistică, în sfera ideilor generale, al simbolizării prestigioase, – însă poetul are îndemânarea și subtilitatea necesare pentru a sugera, doar, astfel de accente, în mici gesturi semnificative, pe care confesiunea directă le evidențiază din când în când: „nu aș trimite niciodată cuvintele acolo unde n-a umblat mai întâi inima.” Iar inima e prezentă peste tot, afectivitatea și intuiția colorează liric reflecția sau mai degrabă o „camuflează” simbolic și o insinuează în „situații poetice”. „Percepția subtilă” prin care dicționarul traduce sanscrita ajna (aici, titlul unui sonet), e o trăsătură dintre cele mai caracteristice pentru acest eu liric în stare să detecteze misterul și inefabilul, reverberația existențială („fiorul”, cum s-ar zice) în faptul cel mai comun. O piesă precum cea intitulată ajna chiar propune un șir de notații din registre diferite ale vieții imediate, asociind banalul cu livrescul presupus „nobil”, într-un soi de bâlci unde datul cotidian, referința culturală, evaziunea psihedelică și înjurătura vulgară se pot învecina. Poate cea mai bună poezie din această suită remarcabilă de început al cărții este sahasrara (dacă), vorbind ca în practicile spirituale hinduse despre sacralitatea lucrurilor aparent neînsemnate și căldura comunicării cu tot ce există. Întreg acest ciclu de vreo douăsprezece sonete este, cred, cel mai valoros. Florentin Popa e dotat, cum am aflat din primele pagini, cu acel foarte receptiv ochi poliedric, și ceea ce urmează acestor prime texte încearcă să dovedească, să zica așa, această plurală deschidere a privirii. Va acoperi, astfel, cu foarte personale ilustrări cele douăsprezece semne zodiacale (berbec, taur, gemeni, rac…, puse ca titluri, dar care sunt ca în suita inițială, foarte aproximativ legate de simbolul astral evocat). Cartografierea continuă cu seria de unități temporale, – lunile anului – cu notație impresionistă, de atmosferă, ca în noiembrie, – mișcări cu lentori regizate, completate de referințe culturale utile și ele sugestiei, și vocabule englezești apărute automat: „nu-s tocmai aripi: le-am fixat la cot și subsuoară/ dar zboară scurt și-mpleticit – samare mari, de ulm/ ca soarele înlocuind frunzișul de pe culmi/ pot doar încetini subtil corpuri care coboară// și e de-ajuns. Sunt porumbei care adorm în turn/ îi speriem când, prăfuiți, ne cățărăm pe scară –/ horny și dornici să vedem tot ce o să dispară –/ transfixed; și plouă rece-n jur: nu e nici drang, nici sturm. […] drumul e lung – se-arată în cât ne-am însingurat/ dacă, prin ceață, coastele par niște arhitrave/ sus să avem inimile – cât încă tandre bat”. Vin la rând zilele săptămânii, ca titluri de poeme, se vor da ca titluri de poezii și cifre, în care semnul aritmetic arab apare ca silabă inițială, continuată de forma sonoră corespondentă (2oi, 9ouă, 12șpe etc.), iar spre final, înregistrează ecouri receptate foarte personal dinspre faptul de fiecare zi. Este, aici, cum se vede, un întreg program de totalizare a vederii/viziunii, concretizat și în plan formal/scriptural, în asocierea foarte liberă de noțiuni abstracte, concepte filosofice, vocabular internautic englezesc, foarte la îndemâna autorului care practică meseria de informatician, referințe culturale de prestigiu culese adesea din spații „exotice”, și de contracultură, din cele mai recente manifestări ale „societății spectacolului”, montate aleatoriu și constrânse îngăduitor, ca să zic așa, în ramele, aici elastice și poroase, ale sonetului. E evidentă și conștiința artizanatului verbal, a construcției textului, cu contaminări sonore de cuvinte aproximativ omofone, de unități verbale forțate să rimeze și punând în evidență tocmai acest efort de a îndigui expresiv materialul mozaical, abundent, al textului ce pare că năvălește în pagină ca în virtutea unui dicteu automat. Ar fi aici de calificat drept tipologic-manierist acest experiment ce vizează insolitul învecinărilor de cuvinte, surpriza, cu o oarecare ostentație a îndrăznelii, a ingeniozității artei combinatorii. Este o întreprindere confirmată și explicit într-un interviu recent al autorului despre noua sa carte: „Pe măsură ce am scris volumul ăsta, am simțit un puternic imbold de a înnoi sonetul atât cât îmi îngăduie slabele și particularele mele puteri, de a turna în forma asta veche toate cât poate percepe, experimenta, întâmpina cu love, sad, angry react un om de acum, din prezent; evident, se întâmplă ca omul ăla să fiu eu, cu multele mele idiosincrazii – iar asta înseamnă și risc crescut de sonete despre șaormă, pisici, chakre, și/sau neajunsurile capitalismului – dar poate că asta vădește și incredibila flexibilitate a sonetului.” Din păcate nu e loc suficient aici pentru analize mai detaliate, și nu se poate oferi spre exemplificare decât un minimum de citate din foarte multele care ar merita notate. Când privește spre peisaj, „impresionismul” notației poate duce cu gândul, prin prospețimea senzorială, la un Fundoianu, căutarea de vocabule rare poate că are un înaintaș în Dimov, câte un grup concentrat de imagini sună, pe alocuri, în apropierea lui Ion Barbu parnasianul… Dar toate sunt marcate de noul spirit al epocii, cu momente de elevație și căderi ce merită ironia. Și ar mai fi atîtea de spus despre acestea care aduc, iată, un univers liric/imaginar polimorf, cu fațete colorate incitant și neconvențional, cu cu o sintaxă îndeajuns de nonconformistă, însă la distanță de micile zgomote și furii autenticiste, visceraliste, neomilitante, în care se răsfrâng încă prea multe dintre turbulențele scrisului românesc tânăr.