Robert Haas (n. 1941) este unul dintre cei mai consacrați poeți americani actuali, fiind, între anii 1995 și 1997, Poet Laureat al Statelor Unite ale Americii. Concizia și claritatea poeziei sale, precum și tonul adânc meditativ, realizează trecerea de la o privire analitică asupra realității spre o constituire a sinelui într-un mod specific, mereu racordat la raporturile insesizabile ale lumii naturale. De asemenea, Robert Haas este cunoscut și pentru traducerile sale din poetul polonez Czeslaw Milosz și din cei trei maeștri ai haikului japonez, Bashō, Buson și Issa.
ROBERT HAAS
Mizerie și Splendoare
Forțându-se să își aducă aminte, ea
ar zâmbi, ei s-ar putea găsi vorbind într-o bucătărie,
înainte sau după cină. Dar ei sunt aici, în cealaltă încăpere,
fereastra are câteva lambriuri mici, și ei stau pe canapea,
îmbrățișându-se. El o strânge cât de tare
poate, ea se adâncește în corpul lui.
Dimineață, sau poate e seară, lumina
se scurge prin cameră. Afară,
ziua e ușor înlocuită de noapte,
noaptea de zi. Fenomenul se amplifică nebunește
și accelerează: săptămâni, luni, ani. Lumina din încăpere
nu se schimbă, deci e limpede ce se întâmplă.
Încearcă să devină o singură ființă,
dar ceva o să lipsească. Sunt tandri
unul cu celălalt, speriați
de limită, țipetele îi vor împăca pentru moment
până când se vor prăbuși din nou. Așadar se freacă unul de celălalt,
cu gurile uscate, apoi ude, apoi uscate.
Se simt în centrul unei puternice
și zadarnice dorințe. Ei simt
că sunt aproape un animal,
eșuat la malul unei lumi –
sau împins în poarta unei grădini –
în care nu pot accepta că nu vor fi cândva acceptați.
Sonet
Un bărbat vorbește la telefon cu fosta lui soție.
Îi iubise vocea și acum ascultă cu atenție
fiecare modulație a tonului ei. Îl știe
pe de rost. Dar nu știe ce vrea
din sunetul lui, din amabilitatea lui afectuoasă.
Observă, afară, formele semințelor
unei păstăi rupte din arborii ornamentali.
Soiul care crește în orice grădină, pe care
doar horticultorii îl pot numi. Patru cămăruțe bombate,
de un verde palid, boltă vegetală minusculă,
o pereche de semințe negre, ascuțite, îngropate în fiecare cămăruță.
O geometrie de invidiat, în miniatură, indiană sau persană,
iubiți sau zei în apartamentele lor. Afară, alb,
animale răbdătoare, și viile încărcate, și ploaie.
Meditații la Lagunitas
Toată gândirea nouă e despre pierdere.
Prin asta se aseamănă cu toată gândirea veche.
Ideea, de exemplu, că fiecare detaliu desființează
claritatea luminoasă a unei idei generale. Că ciocănitoarea
machiată care testează vechiul butuc sculptat
din acel mesteacăn negru este, prin prezența sa,
un fel de cădere tragică din lumea de început
a luminii nedivizate. Sau raționamentul că,
pentru că nu există nimic pe această lume
care să corespundă unui rug de mure,
un cuvânt este elegie pentru ceea ce înseamnă de fapt.
Am vorbit despre asta noaptea trecută și în vocea
prietenului meu era un fir de amărăciune, un ton
aproape plângăreț. După o vreme am înțeles că,
discutând astfel, totul se descompune: dreptate,
pin, păr, femeie, tu și eu. A fost o femeie
cu care am făcut dragoste și îmi amintesc cum, ținându-i
uneori umerii mici între palme,
simțeam o suprindere violentă a prezenței ei
ca în lipsa sării, a râului din copilărie
cu sălciile sale insulare, muzică absurdă din barca plăcerii,
ținuturi noroioase unde am prins micul pește oranj-argintiu
numit bibanul-soare. N-a avut nimic de a face cu ea.
Plin de dorință, să spunem, pentru că dorința este plină
de depărtări nesfârșite. Trebuie să fi fost la fel pentru ea.
Dar îmi amintesc atât de bine felul în care mâinile ei descojeau pâinea,
lucrul pe care l-a spus tatăl ei și a rănit-o, ce
a visat. Sunt momente în care corpul e la fel de sublim
precum cuvintele, zile ce sunt încontinuu îndestulătoare.
Atât de tandre, acele dup-amieze și seri,
rostind mure, mure, mure.
Prezentare și traducere de Alex Văsieș