Un succint excurs asupra literaturii Școlii Ardelene ne edifică asupra faptului că scrisul beletristic se situează pe aceleași coordonate valorice cu opera istorică și lingvistică iluministă, nefiind un simplu violon d’Ingres. Poezia, îndeosebi, a captat interesul iluminiștilor transilvăneni, polemiști și meditativi deopotrivă, care invocă, asemenea însinguratului Ioan Budai-Deleanu, acea „musă care oarecând au cântat lui Omer”. Poziția meteorică a unei capodopere precum Țiganiada, inegalabilă, „deschizătoare de drumuri noi în cultura română” (D. Popovici), dar defazată față de contextul literar, nu acoperă,însă, nicidecum diversitatea întregii perioade culturale. Este o epocă în care preferințele literare evoluează spectaculos, printr-o sincronizare accelerată a culturii române cu cea occidentală, fiind cultivate genuri și forme literare noi. Este ceea ce susține, de fapt, Budai-Deleanu în prologul poemului său „eroi-comico-satiric”, prin alter ego-ul Leonachi Dianeu, atunci când mărturisește că a scris această „poeticească” operă animat de idealul unei adevărate reîntemeieri stilistice a poeziei autohtone: „Cu toate aceste, răpit fiind cu nespusă poftă de a cânta ceva, am izvodit această poeticească alcătuire sau, mai bine zicând, jucăreauă, vrând a forma ș-a întroduce un gust nou de poesie românească, apoi și ca prin acest feliu mai ușoare înainte deprinderi să să învețe tinerii cei de limbă iubitori a cerca și cele mai rădicate și mai ascunse desișuri a Parnasului, unde lăcuiesc musele lui Omer și a lui Virghil!”. Opera este, totodată, pentru Budai-Deleanu un pretext de a pune în valoare disponibilitățile neștiute ale limbii române literare, după cum declară în Epistolie nchinătoare, unde, constatând că în alte limbi se regăsesc multe poeme reușite, ambiția sa este de „a face o cercare: de s-ar putea face ș-în limba noastră” asemenea „izvodiri poeticești”. Păcat că această scriere literară unică s‑a aflat în contratimp cu epoca în care a fost creată și a rămas în manuscris, uitată în scrinul urmașilor poetului, și astfel necunoscută mai multor generații. Dacă nu s‑ar fi produs o atare defazare între scrierea și receptarea acestui „product nou”, însăși literatura română ar fi avut, poate, o altăevoluție.
Punctul central al beletristicii Școlii Ardelene este ocupat, prin urmare, de epopeea lui I. Budai-Deleanu, „adevăratul poet al latiniștilor”, după caracterizarea lui G. Călinescu, împreună cu replica strălucită din poemul Treiviteji la Don Quijote, o odisee parodică a cavalerului rătăcitor, cu emblematicul personaj Becicherec Iștoc, care migrează din cuprinsul primei versiuni a Țiganiadei și se integrează într‑o nouă „alcătuire”. Corespondențele textuale dintre cele două versiuni ale Țiganiadei și Trei viteji solicită retrospecția unei întregi alchimii a creației, cu o poietică imprevizibilă. O expresie precum „hârtie mult răbdătoare”, dintr-o notă de subsol la primul vers al strofei 5 din Cântecul I al versiunii A, îi stârnește o reflecție auctorială nelipsită de o undă de maliție: „Aici poetul închină vierșurile sale hârtiii și spune pricina, adecă căci dânsa este foarte răbdătoare și poate cineva să scrie pe dânsa ce vrea, iar ea poartă cele scrise fără cârteală. Ea poartă în cârca sa toată înțălepția lumească și toată nebunia, căci mulți lucruri înțălepte și mulți scriu nebunii, însă toți acești scriu pe hârtie”. În versiunea B, în același context, nota devine mai sublimată, sugerând doar căutarea unui Mecena care să‑i faciliteze publicarea: „Hârtia e răbdătoare, căci pe dânsa poți scrie ce vrei, bun și rău. Pentru aceasta poeticul nostru, lipsă având doară de patroni și mețenați, închină ostăneala sa hârtiii!…”.
Paleta producțiilor lirice iluministe este mult mai largă. Ea continuă cu elegiile latine ale lui Gheorghe Șincai și Vasile Popp sau cu acele „cântări dumnezeiești” și „viersuri despre ceale șeapte păcate de moarte” ale bănățeanului Ioan Tincovici, ce îl anunță pe Anton Pann. Șincai se distinge și printr-un poem pastoral în română inclus într-un Onomasticon. Poezia omagială și religioasă, atât de răspândită, este ilustrată, apoi, prin odele și poemele didactice de inspirație barocă, de multe ori facile, ale lui Gheorghe Lazăr (Versuri de laudă în limba dacoromânească), Gheorghe Montan (Cheia preteșugului celui adevărat și Străinul din Pesta), Naum Petrovici (Versuri celui de înalt și bun neam născutului, domnului Uroș Stefan Nestorovici), Ștefan P. Neagoe (Poftele inimii), Moise Suciu (Semnul bucuriei și a poftei inimii) și Moise Bota (Versuri în demnătoare către deprinderea tinerimei românești întru învățături), ultimul minimalizat fără menajamente de N. Iorga. O odă de acest gen, din 1781, a lui Ioan Piuariu-Molnar se deschide printr-o lamentație memorabilă, dar se cantonează în aceleași clișee: „Muzelor, încă tot glăsuiți mâhnirea?/ Ce? Tot izvodiți graiuri de oftare?/ S-au deșteptat la glasul/ Cel cu suspin al Daciei/Inima mea”.
În aceeași filiație literară se aflăși Ioan Teodorovici-Nica, cu un poem publicat în 1813, cu titlul Cântare despre începutul și starea de astăzi a românilor, scris sub impresia puternică a Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, apărută în urmă cu un an. Nefiind o versificare a tratatului lui Maior, așa cum s-a vehiculat, poemul semnat de „academicescul cetățean”, cum se autointitulează autorul, este o compunere liberă în maniera poeziei antice greco-latine, o probă de virtuozitate prozodică având 19 strofe safice a câte patru versuri fiecare, primele trei safice, iar ultimul adonic: „Rar amu iaste, întru Europa toată,/ Vreuna ghintă, carea să se zică/ Că-i de soliu mare și strălucit foarte/ Cum sânt românii”. Poezia, care continuă în aceeași adresare patetică către „împărățiia ceasta românească”, este însă modestă sub aspect artistic, exprimând totuși starea de spirit pe care o declanșase între conaționali opera de referință a lui Maior, oda lui Teodorovici fiind consemnată prompt de mentorulsău spiritual la un an după apariție.
Episcopului Samuil Vulcan, „patronul literaților români de atunci” (N. Densușianu), i se închină mai multe volume omagiale de ode și orații, printre care cel semnat de Gh. Șincai (Adplausus), în 1806, cu două poezii scrise în română și cu grafie latină etimologizantă, sau de Vasile Aaron, care îi dedică, în aceeași manieră ortografică, o broșură de Versuri veselitoare în 1807. Li se alătură Demetriu Covaci, în 1807, cu versuri encomiastice în latină, Petru Ioanovici, în 1823,urmați de Moise Sora Noac, în 1827, cu alte ode gratulatorii, scrise în latinește, precum și de alți autori anonimi, fără relevanță literară.
Se detașează prelucrările versificate în „stil popular” ale lui Ioan Barac din literatura antichității și din clasicismul german, chiar dacă aceste creații nu par să depășească „registrele inferioare ale artei” (D. Popovici).Cu toate acestea, o „închipuire” precum Istoria preafrumosului Arghir și a preafrumoasei Elena cea măiastră și cu părul de aur a făcut carieră în literatura română. „Basmul lui Arghir” va fi menționatatât de Eminescu, cât și de Budai-Deleanu în epopeea sa. Prin promovarea genului minor în creații ocazionale, cu „stihuri îndemânatece”, de tipul unor „verșuri de glume”, Vasile Aaron este un alt vulgarizator căruia nu-i lipsea „noțiunea savoarei verbale” (G. Călinescu). Prezența sa literară este consolidată, însă,mai mult decât prin volumele sale de satiră și „învățătură moralicească”, precum Perirea a doi iubiți, adecă jalnica întâmplare a lui Piram și Tisbe, Istorialui Sofronim și a Hariteicei frumoase sau Vorbire în verșuri de glume întră Leonat, bețivul, om din Longobarda, și întră Dorofata, muiarea sa,printr-un poemcu o tentă vizionară, Reportadinvis, care conține 4088 de versuri. Așezată de unii istorici literari, sub raport valoric, imediat în vecinătatea Țiganiadei, ampla „poemă epico-didactică” este mai mult decât o simplă imitație de sorginte „italienească”, cum se credea. Ca și în cazul lui Budai-Deleanu, ultima creație este pentru Vasile Aaron nu numai un pariu literar, ci și unul lingvistic, el vrând a dovedi, cum se exprimă în avertismentul către cititori al acestei scrieri preromantice, că „limba noastră nu e așa sacă și lipsită, cât să nu să poată într-însa orice tâmplare în verșuri scrie, cu acea înțeleagere și plăceare a cetitoriului, carea să află întră verșurile altor limbi”.Alegoria este incitantă prin invocația de la început: „Deșteaptă-te, Muze! Și-mi adă aminte/ Ceale-n vis văzute; șopteaște-mi cuvinte/ De ajuns, și dulci, ca să le pociu scrie/ În verșuri prin care lumea să le știe”. Este un dialog inițiatic între „povățuitor” și novice, în care motivul ruinelor și al morții implacabile (cu imaginea terifiantă a cadavrelor din „țintirimul făcut ca cristalul”), precum și cel al vânătorii devin pretexte epice pentru o meditație gravă, macabră uneori, dar impregnată de un comic amar pe tema „fortuna labilis”.
Interludii lirice spumoase întâlnim în farsa dramatică Occisio Gregorii in Moldavia vodae tragedice expressa, cu o paternitate controversată, cum ar fi „testamentul lui Bachus”, o declamație epicureică, rostită, parcă, de un bard medieval: „Capul mieu/ fie sămn la făgădău,/ ochii vază cetera,/ urechile <audă> sfada./ Nasu fie la buți tolceariu/ grumazu îl las să bea cine-i colceriu;/ gura fie ușe de șură,/ doară va veni vântul de pă strugur de mură./ Păru las la cei copoși deasupra de frunte,/ dar mă tem că la toț nu va ajunge,/ că nu l-or lăsa din curte”. Pagini literare „ascunse” pot fi descoperite și în cuprinsul unor scrieri de altă factură, cum ar fi traducerea în versuri a lui Samuil Micu a imnului religios Stabat Mater, de Jacopone da Todi, inserată la sfârșitul Acatistului din 1801. Avem însă rezerve în ceea ceprivește atribuirea mai recentă a unor Laude în versuri lui Samuil Micu (pe numele său de mirean, Maniu Micu), aceasta rămânând totde domeniul conjecturilor, desigur tentante, dar prea puțin documentate. Nu este suficient de motivată stabilirea paternității unei opere pe baza unei versiuni târzii, realizată de copistul Iosif Pașca, în contextul în care Samuil Micu își transcria manu propria creațiile originale sau traduse, adjudecându-le fără ezitare.În unele scrieri de natură didactică, precum Arătare despre starea acestor noao întroduse scolasticești instituturiale nației românești, sârbești și grecești, din 1813, a lui Țichindeal, descoperim intercalate versuri moralizatoare surprinzătoare: „Aurul și în gunoiu de e aruncat,/ Multă vreame cotropit,/ De picioare mult călcat,/ Prețul nu s-au prăpădit,/ Că iaste aur”.
Astfel de inserții poetice apar și în Oglindă arătată omului înțelept, a lui Nicolae Horga-Popovici, din 1807, în Chemare la tipărirea cărților românești și versuri pentru îndreptarea tinerilor, a lui Constantin Diaconovici-Loga, din 1821, împreună cu acele „alease cântări” care însoțesc Scurte învățături pentru creșterea și buna purtarea tinerimei română, publicate de Ioan Tomici în 1827, reunite sub refrenul „viersuiți, popoarelor”, sau cu imnurile în care Damaschin Bojincă slăvește „soarele culturii” în Diregătoriul bunei-creștere. O relectură a acestor pagini prăfuite, cu stihuri deseori naive, nu este lipsită de delicii.