Costică Brădățan realizează în A muri pentru o idee: Despre viața plină de primejdii a filozofilor (trad. Vlad Russo, Humanitas, 2018) un tour de force tematic, sfredelind în peste 250 de pagini o neîncăpătoare bibliografie ce discută legăturile dintre moarte și filosofie. Căci despre biografia trupului și reprezentația jucată de filozofii martiri e vorba în excursul propus. Cu alonjă regizorală și talent de a spune povești cu tâlc, Brădățan propune itinerariile câtorva nume fondatoare din tradiția continentală: Socrate, Hypatia, Thomas Morus, Francis Bacon. Avem cinci capitole precum cinci episoade de șou intelectual late-Netflix în care sunt explorate atitudini față de moarte dintre reprezentanții anticei arte de plăsmuire și realizare de sine. Scena e clasică: avem eroul, filosof în acțiune cu nenumărate virtuți, și moartea – cavalerul inexorabil. Reconstrucția legendelor filozofilor-martiri tratează în capitolul 2 – Primul chip – o primă încleștare a filozofului cu moartea, și anume cea concomitent naivă și rafinată a speculației primului privind acest subiect.
Eseurile lui Michel de Montaigne, Sein und Zeit și Eseu despre experiența morții de Paul Ludwig Landsberg sunt alese ca replici înalte oferite de reflexia filosofică privind moartea. Se rostesc lucruri pătrunzătoare despre ea. Să-l amintim scurt pe Montaigne aici cu al său „a filozofa înseamnă a învăța să murim”. Ar trebui să știm să deposedăm moartea de ciudățenia ei năstrușnică, spune primul intelectual modern. Practica meditațiilor și a detașării, a mortificărilor poate dezvrăji insidioasa ubicuitate a mesagerului întunecat: „Vreau […] să mă găsească sădind verzele mele, fără să-mi pese de ea, și mai puțin să-mi pese de grădina mea neîncheiată.” (p. 68)
O fi moartea, fără îndoială, o experiere individuală și individualizantă – dar ceea ce reușesc filozofii-martiri este să-și instrumentalizeze în mod optim acestă ultimă bornă de ieșire. Unii reușesc să transmită un mesaj peste generații. O idee, o atitudine capabile să impacteze mentalul și mitologia filosofică. Proiecțiile unei glorificări și realizarea ei sunt ceea ce îl interesează pe filosoful român. După fine analize în care sunt sudate cu lejeritate legături între filmele lui Bergman și cărți interbelice obscure cum este cea a lui Landsberg, ajungem la momentul deciziei de sine înspre moarte, iar trupul însuși devine aici seismograma apropierii și primirii acesteia. În capitolul 3 – Filosofia încarnată – avem editate împreună marturiile laice săvârșite în numele unei idei sau a libertății. Sunt explorate mortificări, radicalizări și rezistențe. Simone Weil, Gandhi, Jan Patočka și alți martiri se perindă ca însoțitori secundari ai povestirii despre asumarea morții. Arsenalul morților voluntare este expus cu voluptate de Brădățan, căci nu lipsesc analize despre înfometarea de sine, autoimolare sau despre atentatul sinucigaș. Am încercat să schițez, spune tânărul filozof român, „o hermeneutică în stare să confere înțeles unei retorici unice: cea a trupului care moare. L-am plasat astfel pe filozoful-martir acolo unde îi e locul – printre cei care mor pentru lucruri mai vaste decât ei înșiși: Dumnezeu, idealuri politice și himere.” (p. 165)
Cel de-al doilea chip întrețese urmele discursive din ultimele ciorne improvizate în galeră ale gânditorilor martiri (vezi Dialogul întru mângâiere al lui Morus). Sunt ultimele momente și mărturii în care Moartea brăzdează de data asta cu ochi nimicitori spre o biată viață de iubitor de înțelepciune. Relația inegală dintre cel ce alege să rostescă un adevăr propriu și puterea ce poate dispune cum vrea ea trimite spre un echilibru subtil și invizibil prin care mentalul poate răsturna și domina o situație limită. Un subcapitol este intitulat chiar așa: „În care filosoful îl păcălește pe tiran, trage moartea pe sfoară și se proiectează în mit”. Discursul plural realizat de Brădățan e însoțit de intermezzo-uri generoase și pline de ironie și sarcasm – cum e de exemplu cel al profesoarei anorexice și sinucigașe Simone Weil, „singurul spirit de anvergură al timpurilor noastre ”(Camus). Iată doar unul dintre portretele reușite marca Brădățan: „Ea pare să sfideze toate clasificările, etichetele și categorisirile convenabile. Era filozoafă, dar și mistică; era socialistă, dar critica totodată fără înconjur ceea ce se petrece în Uniunea Sovietică, patria Socialismului, evreică, dar înclinată spre vederi antisemite; atrasă de Biserica Catolică, dar și de mișcări anticatolice eretice precum secta catarilor; petrecea ore în șir în biserică rugându-se – dar a refuzat să fie botezată; avea o relațe profundă cu Isus Cristos, dar nu izbutea să vadă în el decât unul dintre multiplele întrupări divine.” (p. 140)
Un soi de auto-alienare, o înstrăinare, o atopie bizară circumscrie aura acestor filozofi ce își dau viața pentru libertatea gândirii. Prin rostirea de adevăr ca parrhesia, filozoful dizolvă legăturile cu comunitatea și devine subiect ideal al morții. În ultimul capitol intitulat „Cum devine un filosof martir”, Brădățan explorează subtile deveniri mediatice ale filosofilor martiri. Ca un veritabil auto-alienat filozoful se încurcă în mod sacrificial în propriu-i destin: „Filozoful aproape n-are prieteni, și nici nu pare să le ducă dorul. În sensul grecesc al cuvântului, filozoful este un idiot (idiótes). Parresia nu-l ucide întotdeauna pe filozof, de multe ori însă îl schilodește social.” (p. 234)
Dar și despre Socrate și moartea sa scandaloasă sculptată atât de dibaci de discipolul literat Platon e vorba în eseul manifest al morții brodat de Brădățan. Autoportretul scris într-un stil cvasi-manga al filozofului în acțiune rezonează potrivit cu imaginea liberului filosof atenian, dar și cu a celorlați protagoniști: „Îi fac să tremure pe regi. Nimeni nu-i ca ei: când vorbesc, cei aflați la putere se simt brusc rușinați, bogații roșesc, săracii se emoționează, iar dezmoșteniții soartei văd un licăr de speranță. Nu poartă sabie, dar vorbele lor taie în carne vie. Sunt profesioniști ai rostirii adevărului către putere. Cu mâinile goale, cu simpla îndrăzneală a vorbei lor, pot clătina imperii, doborî tiranii și răsturna regimuri nelegiuite. La micul dejun denunță corupția organizată, la prânz îndreaptă toate relele lumii. Iar la cină sleiesc de puteri cârmuitori nemernici. Dar vă întrebați pesemne, cine sunt de fapt oamenii ăștia? – Sunt filozofii în acțiune.” (p. 229)
Paginile de final sunt compactate cu efecte speculativ-regizorale în care se trasmite prin intermediul unor povești o întreagă viziune asupra lumii. Folosindu-se de pretextul prezentării unei teme thanatice, filosoful român reușește să traducă piste din interpretarea sa asupra modernității și advenirii lumiii contemporane. Susurând iscusit o seamă de povești, Brădățan strecoară rânduri de neadumbrită filozofare despre buza prăpastiei morții: „Moartea e cel mai mare făcător de istorii, fiindcă ea determină în cele din urmă forma sub care se prezintă narațiunea unei vieți. Ea «realizează un montaj instantaneu al vieților noastre», spune Pasolini. Dacă așa stau lucrurile, povestitoriii au motive să se bucure: au de lucru, nu glumă.” (p. 218) Cartea lui Brădățan realizează ceea ce aș numi un excepțional spread – o compoziție eseistică cu poveștile și concepțiile cele mai atractive din regnul filozofic. Dozajul este potrivit, selecția sobră și profesionistă –după paginile opțiunii de a muri în Demonii ni se revelă „alteritatea radicală” (Otto) în care procesul se desfășoară: „Când un membru al societății se opune instinctului de supraviețuire pe care se bizuie viața, gestul său e socotit a aparține unui alt ordin al realității. Și întrucât un asemenea gest are o dublă încărcătură – atât pozitivă (binecuvântare) cât și negativă (blestem) – el conferă autorului său aura unei distincții aproape inumane.” (p.136) Creația și trasformarea de sine sunt aspecte ce țin de spectacolul acestei „ontologii a existenței ironice”. O carte remarcabilă.
Vlad Moldovan