Lucruri cu i: inadaptare, iritare

Lucruri cu i: inadaptare, iritare

În urmă cu mai mulți ani citisem cu mare plăcere volumul de povestiri al ieșeanului Florin Irimia, Misterul mașinuțelor chinezești, o lectură care venea parcă să confirme un trend bine marcat în proza noastră recentă: un demers de revalorizare a copilăriei petrecute în anii comunismului și o scriitură directă, fără zorzoane stilistice inutile. Tocmai de aceea, Nu spune asta!, volumul, tot de povestiri, de anul trecut mi-a stîrnit de la început interesul. Dar, dacă precedenta apariție a fost o lectură plăcută și rapidă, în cazul celei de față m-am împotmolit în scurt timp în paginile primei povestiri. Nu sînt 40 de texte în sub 220 de pagini, ca înainte, ci 9 povestiri în aproape 400. Alte subiecte, altă atmosferă, alte tehnici.

Florin Irimia își construiește, cel puțin pînă acum, volumele de povestiri în jurul unei teme, al unei idei. Cel de față e axat pe „jurnale de călătorie” în Europa ultimelor două decade, cu o evidentă predilecție pentru spațiul german, Austria și Germania luînd partea leului, alături de Franța, Italia, Portugalia și (imaginar) Spania. Și pe profunda senzație de inadaptare a românului care privește radical dihotomic relațiadintre „acasă” și Occident. Povestirile propun, toate, o dublă privire, creionînd un peisaj al călătoriei, care este, inevitabil, flatant și unul al punctului de origine, care este aproape (cuvînt pe care puteți să îl săriți) tributar mizerabilismului care domina anii nouăzeci și o parte din următoarea decadă. România are parte de o imagine dizgrațioasă, schimonosită, terifiantă, hîdă. Decupez descrierea unei cărți scrise de personajul celei de-a treia povestiri, cea „franceză”, și care se potrivește mănușă cărții din care face parte: „roman care era și el despre migrație, despre o țară urâtă și haină ca o vrăjitoare, o țară crudă, rudimentară și abuzivă, care parcă nu voia decât să te facă să-ți iei mai repede tălpășița de-acolo, deși nici atunci când ți-o luai nu scăpai cu totul de ea, parcă și atunci continua să te urmărească, să te bântuie ca un demon, ca un duh rău ce era”. Știți foarte bine imaginile devenite clișee deja tocite: decoruri îngropate de gunoaie, construcții hîde, o mulțime urîtă, needucată și grobiană. Compartimente de tren care put a salam, usturoi și picioare murdare. Indivizi gălăgioși și rudimentari care vor doar să te șmecherească. Cam asta e România, fie că e văzută la sfîrșit de ani nouăzeci, la început de 2000, sau după 2010. O imagine la care am participat (aproape) cu toții, repetată cu furie, iar mai apoi chiar cu o voluptate masochistă. Nici nu sînt sigur dacă nu a generat un complex de inerentă inferioritate, o frustrare ajunsă să fie (nedeclarat) savurată. În acest punct este o imagine istorică, în sensul în care nu cred că mai funcționează. Mentalitatea, la fel ca și țara, s-a schimbat, chiar dacă în ritmul geologic specific nouă. Astăzi, astfel de pagini îmi par revolute, rupte de ceea ce este acum receptarea Occidentului în România și de modul în care ne raportăm la Vest. Povestirile lui Florin Irimia sînt însă toate ancorate în acel val de titanică și furioasă frustrare care a răbufnit ca un puhoi purulent după Revoluție și ale cărui maree ne încearcă încă. Sînt povestiri în care personajul principal, nemărturisit, dar vizibil, este inadaptarea. Românul (relativ) tînăr, marcat de comunism și tranziție, care e dezamăgit pînă la furie de ceea ce devine țara după revoluție și privește Occidentul ca o Mecca spre care tinde, perfectă, fascinantă și intangibilă. Pe de altă parte, descrierile lumii occidentale sînt cumva plate, superficiale. Am fost și sînt încă un mare cititor al cărților de călătorie. Cele scrise acum mai multe veacuri, eventual pînă la Livingstone, cele în care autorul te ducea de mână spre și în o terra incognita, o descoperire magică a unor locuri în care civilizația nu își așezase încă nici măcar primul picior. Cărțile de călătorie în secolul XXI îmi apar, personal, desuete, lipsite de obiect. Dacă nu îți poți permite o călătorie propriu-zisă (ale cărei costuri au scăzut absolut dramatic și ale cărei destinații sunt acum limitate doar de bugetul turistului), ai oricînd la dispoziție internetul. Google Earth, Google Maps, Wikipedia și sute de site-uri specializate, podcast-uri și canale de YouTube etc. etc. revarsă asupra ta imagini, filme, informații. Poți să călătorești din fotoliu mai complex, mai confortabil și mai instruit ca niciodată. Ce rol mai poate juca o carte de călătorie? Cred că peisajele străine, exotice sau mundane nu mai pot fi altceva decît personaje sau decoruri. Nu mai pot fi elementul central care vinde, subiectul unor descrieri și experiențe. Asta nu înseamnă că autorii de jurnale de călătorie au dispărut, pentru că îi întîlnești destul de des în literatura noastră (mulți parcă mirați că au ajuns prin locurile bătucite de alte milioane de turiști), mă întreb doar dacă mai există cititori ai acestui gen. Florin Irimia face descrieri detaliate și lungi ale Grazului, ale Berlinului, ale Grainaului și ale tuturor așezărilor în care își poartă eroii. Sînt descrieri atente, cu referire la geografie, arhitectură, atmosferă, istorie. Dar nu știu cum, par să nu depășească în profunzime un articol de Wikipedia. Au aceeași încărcătură de informație interesantă, nu foarte detaliată, suficientă pentru a da culoare unui loc. Dar decorurile lui Florin Irimia nu reușesc să prindă profunzime, nu reușesc să devină personaje, să joace un rol cu adevărat în text, deși ponderea lor, ca procent al frazelor care le sunt dedicate, e covîrșitoare. Pur și simplu, majoritatea întîmplărilor s-ar putea petrece oriunde. Și, ca cititor, ai această tristețe și oboseală, de a parcurge pagini foarte corecte, scrise clar, dar care ai senzația că nu duc nicăieri. Occidentul din volum e un spațiu strălucitor și aseptic, o vitrină neanimată. Este surprinzător să constați că un autor care în volumele precedente reușea să creeze atmosferă cu un minimum de instrumente și de fraze nu reușește să își instaureze propria tușă, deși scrie sute de pagini.

În centrul fiecărei povestiri stă un personaj masculin care pare să curgă dintr-un text în altul, dînd o coerență căutată întregului. Atunci cînd are nume este Sebastian. Este la ieșirea din tinerețe – cîteodată pare trecut de 30 de ani, altădată de 40 –. este universitar, sau cercetător, sau doctorand, sau scriitor, sau toate la un loc. Studiază sau e preocupat de genul de subiecte superficiale care domină astăzi opurile universitare, precum studii canadiene sau, mult mai trendy, studii de gen. Nu este foarte doct. Nu este neapărat foarte talentat ca scriitor. Are o căsătorie ratată. Și are un profund, răscolitor, cîteodată mărturisit, cîteodată ghicit, sentiment al ratării. Este, într-un fel, intelectualul român mediu dînd piept cu Occidentul. Personajul, sau galeria de personaje derivate din acest model, îi reușește de minune lui Florin Irimia. Este genul de individ în care fiecare cititor român al acestui moment se va recunoaște în anumite procente și pe care îl va detesta copios. Este genul de personaj care nu are inițiativă, ci reacție, e pus pe scheme de cîștig mici, este mereu intimidat și simte presiunea unei persecuții care fie există, fie ar trebui să existe la adresa sa. Nu toate personajele trebuie să placă, iar prozatorul reușește să propună o figură viabilă, acaparantă și profund iritabilă. Fără acest personaj care să te țină mereu în contradicție, ca și cititor, pesemne că nu ai reuși să fii suficient de interesant de pagini. Așa, ai satisfacția de a-l vedea eșuînd, a-l vedea învins și chiar omorît de cîteva ori. Este o psihologie extrem de interesantă cea propusă de autor, de a identifica în eroul rătăcitor al acestor povestiri trăsături pe care toți le dorim lăsate în urmă. Restul personajelor sînt marginale, cu puțină profunzime și mult rol de coloratură. Cîteva au un minim de construcție psihologică, dar majoritatea joacă roluri care le sunt predestinate și nu fac, prin urmare, obiectul unei aprofundări. Unele trec înspre fantastic, altele înspre burlesc, altele de-a dreptul înspre SF, rupîndu-se de orice pretenție de veridicitate – rămînînd, totuși, verosimile în cadrul paginilor de text.

Florin Irimia își păstrează stilul la nivelul frazei. Un aspect simplu, eficient, același paletar curent de cuvinte, aceeași claritate a exprimării. Sînt pagini care nu ies cu nimic în evidență și în același timp pagini pe care niciun cuvînt nu se simte nelalocul lui. O scriitură simplă, elegantă și eficientă. Pe de altă parte, la construcție, prozatorul dizlocă în pagini un întreg arsenal, apelînd la procedee clasice, moderne și post-moderne, construind pe structuri fantastice, polițiste sau științifico-fantastice, dialogînd în permanență cu o puzderie de repere literare, făcînd o plecăciune ici, un omagiu colea, calchiind și construind în oglindă. Cîteodată, efortul construcției nu este la nivelul valorii povestirii. Altădată, reușește să o ridice de la nivelul de întîmplare banală la cel de istorisire care merită spusă.

Dacă ar fi să aleg o povestire pe care să mizez că va rezista, ar fi O moarte la Verona, scurtă, percutantă, cu umor. Dacă ar fi să aleg o povestire pentru a o înlătura la viitorele ediții, ar fi Kaputt, lungă, trasă de păr, lăsîndu-ți doar un sentiment de iritare. Pînă la urmă, media textelor este bună. Dar nu știu în ce măsură reușește să redea atmosfera veritabilă a anilor nu demult trecuți. Eu îi țineam minte altfel…

Nu spune asta!este un volum solid. Nu este un triumf pentru un prozator care a dovedit din plin că poate mai mult, dar este un volum care merită citit. Și, cred, un volum cu care merită dialogat. Iar dacă un volum te provoacă, te pune în postura de a te porni într-o imaginară dispută, atunci este un volum care merită păstrat pe raft.

Victor Cubleșan

[Florin Irimia, Nu spune asta!, Iași, Editura Polirom, 2023]

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.