Când un autor atât de subtil ca Romulus Bucur publică un volum intitulat Glose (Tracus Arte, 2017), mi se pare firesc ca introducerea să se numească „Glosă la Glose”. Astfel, această carte este una de cronici şi articole, cronici glosante, adică axate pe les facultés maîtresses care l-ar integra pe (auto)-ironicul glosator la expositores (după Konrad din Hirsau) sau chiar la magistri (după Cassiodor).
În linia lui Roland Barthes, ni se spune că volumul este o întreţesere de intertexte, adică un text făcut din textele altora, ajungându-se la un general work in progress, cum ar fi spus Lucien Goldmann (în franceză). Asta vine şi ca o palmă dată celor care vânează constant plagiate, chiar şi după ce noi am trecut prin postmodernism, ba chiar şi prin poststructuralism, în loc să vâneze lipsa de idei si ipoteze.
Organizarea riguroasă pe capitole şi subcapitole (într-un fel de kata) este vitaminizată şi de multiplele consideraţii semiotice ori referitoare la canonul personal.
Să nu uităm, orişicât, că Romulus Bucur s-a integrat perfect în Scoala de la Braşov, tutelată de Alexandru Muşina. Într-un capitol intitulat Amicus Plato (ceea ce ne cam pune pe gânduri), glosatorul observă că Muşina fie nu a mai progresat în viziunea teoretică exprimată în Poezia cotidianului (1981), fie e obsedat de o anumită tematică. Deja anti-postmodern, Muşina susţine ideea în literatură şi, ca să nu devină serios, îşi asumă condiţia (atât de postmodernă) a unui trickster. Alegerea este vizibilă mai ales în corespondenţă, unde profesorul practică „bricolajul intelectual, construcţii bazate pe asocieri libere, pe analogii, pe extrapolări”. Pentru liborgi (cei răsucitori de cuvinte, apud Muşina), el a fost un populist, pentru N. Manolescu el fuse un „Socrate de Braşov şi Pascal de Olăneşti”.
Tot rememorând geniul balnear al lui Chir Mousinas, R. Bucur apucă să ne bombardeze cu tot felul de informaţii laterale, dar precise şi utile. Printre acestea, existenţa unei trupe nemţeşti de rap care cântă în latină, sau faptul că Harry Potter şi Winnie the Pooh sunt traduse tot în latină. Geniul enciclopedist al lui R. Bucur nu ratează absolut nimic (de la informatică, latină şi până la chineză), dar o face mereu cu umor, ceea ce îl absolvă.
Pe linie neo-marxistă, cronicarul înregistrează diversele ideologii care stau la baza gesturilor culturale. Nu sunt iluzii, dar nici programe subsumate studiilor culturale, care ar trebui susţinute de altfel. Recenzând cărţi ale lui Sorin Antohi, Ciprian Siulea, Sanda Golopenţia şi mulţi alţii, Bucur pare relaxat şi fără parti-pris-uri evidente. Foarte bun cunoscător al mişcărilor culturale româneşti din ultimii 30 de ani, el nu mai are nici iluzii, nici disperări. Interesul pentru semiotică îl face să fie deschis către cărţi teoretice, dar şi către cele care ar veni din alte domenii. La fel, tastele laptopului său, deşi mai vibratile la nume consacrate, nu au nicio reţinere în a produce cronici şi la cărţile celor mai puţin bântuiţi de succes.
O parte seminifcativă a Gloselor este dedicată traducerilor din cultura chineză în română. De exemplu, proza huaben, aparţinând literaturii populare, din care a tradus Toni Radian. Subtilitatea cunoştinţelor în domeniu ale comentatorului se vădeşte atunci când precizează că termenul weiq este tradus eronat prin „joc de dame”, când de fapt este vorba despre jocul de go, sub denumirea japoneză, aşa cum este el descris în Meijin, romanul lui Yasunari Kawabata.
Dar nu numai literatură! Recenzate sunt şi cărţile cunoscuţilor sinologi Mira şi Constantin Lupeanu, Viaţa intimă la chinezi, Ed. Qilinul de jad, 1992, şi Rogojina de rugă a cărnii, 1996. Studii de mentalitate care probează preţuirea de care se bucurau educatele curtezane din vechea Chină.
Politologia din această zonă este abordată în discutarea volumului lui Jean Levi, Funcţionarii divini. Politică, despotism şi mistică în China antică, Ed. Amarcord, 1995. O caracteristică a sistemului de guvernare chinez ar fi ipocrizia, adică mascarea forţei represive cu ajutorul unui discurs motivaţional. Principiile Dao au fost adaptate dibaci pentru a crea un stat poliţienesc în care controlul să fie interiorizat. Fiecare supus îşi devine propriul miliţian. Sunt multe alte observaţii interesante care dau seama de trăsăturile specifice până şi chinezului postindustrial, chiar dacă tacticile s-au schimbat. Astfel, în vechime, erau încurajate acele activităţi care nu generau independenţă economică şi ingeniozitate (agricultura şi războiul), în timp ce meşteşugurile şi comerţul erau considerate dăunătoare sistemului dictatorial. Jean Levi caracterizează acest paradox fundamental al culturii chineze ca „realizarea derizorie a idealului taoist”. Doctrina distructivă a lui Shang Yang e condensată în acest fragment: „Pentru cetăţeni de nimic, o naţiune puternică; pentru cetăţeni puternici, o naţiune de nimic. Toată arta guvernării constă în a-ţi înjosi poporul”.
Ieşirea din carte se face cu o piruetă rafinată executată de un homo semioticus capabil de desfăşurarea unei semioze ad infinitum. Proiectul de lungă durată al lui R. Bucur este legat de semiotic fiction. Ficţiunea îşi alege însăşi semiotica drept personaj. Mai apare şi un mesaj interesant pe care l-aş interpreta ca săgeată aruncată experimentului supraîntins. Referinţa este la Tzvetan Todorov care a preluat din 1001 de nopţi că „pagina albă este otrăvită. Cartea care nu povesteşte nimic omoară. Absenţa povestirii provoacă moartea”.
Neapărat de citit şi glosa la Despre lăutărism a lui Constantin Noica şi despre acţiunea de chibiţare. Poţi fi de acord sau nu cu glosările lui R. Bucur, însă nu ai cum să nu le recunoşti inteligenţa, lipsa de răutate şi, nu de puţine ori, ghiduşia. De erudiţia interdisciplinară fabuloasă – cam nespecifică intelectualului român -, mai are rost să re-pomenesc?
- Bucur a reprodus de două ori în carte zisa prozatorului Pu Songling: „Numai cei lipsiţi de succes nu sunt deloc nebuni”. Un şperaclu!