Geo făcea parte dintr-un respectabil Cenaclu al elevilor bucureșteni, condus de profesorul Tudor Opriș. Acest jovial domn cu vocație de magistru (binecuvântată fie-i memoria!) avu inițiativa de a-și purta discipolii într-un turneu / schimb de experiență cu comilitonii liceeni de la Iași și Cluj. Ajunși în bimilenara urbe transilvană, junii oaspeți din capitală și amfitrionii lor fuzionară într-o amiciție spontană, ce avea să persiste peste decenii. Un argument parțial în acest sens este chiar recentul roman al lui Raețchi – Vis de fluture – apărut la editura brașoveană Creator.
De fapt, deși urmăream cu simpatie reușitele profesionale ale jurnalistului Raețchi – tot mai profilat pe „sportul cu balonul oval” –, soarta nu ne-a mai permis nicio întâlnire directă. În schimb referințele la dânsul se multiplicau exponențial, mai ales grație relațiilor sale cordiale cu practicanții de elită ai rugby-ului. Eu nutrisem încă din copilărie simpatii pentru acest sport. Mai târziu, am avut șansa de a-l cunoaște pe componentul naționalei noastre rugbystice de aur, Petre Motrescu, „clujenizat” prin căsătoria cu Roxana, sora amicului meu de-o viață, psihologul Sorin Saladie. Prin bunăvoința lui Petre avui acces la o reîntâlnire via telemobil cu Geo, aflat în febra lansării noii sale cărți, la începutul acestui an. Discuția mi-a ranforsat convingerea că episodul amiciției noastre de grup adolescentin rămâne până azi un moment de referință al traseului nostru existențial.
Romanul lui Geo Raețchi se nutrește tocmai din asemenea experiențe vitale, abundent presărate de-a lungul a trei sferturi de secol de viață (quasi la paritate cu etatea atinsă de mine). Personajul central – proiecție autobiografică a autorului, rebotezat livresc Romeo Georgian – își trăiește prima jumătate a vieții într-o epocă din ce în ce mai ternă, condiționată de un regim socio-politic închistat în propriile-i himere distopice. Depășindu-și condiția pauper-marginală, se aliază cu acei colegi de generație pentru care salvarea din marasmul lipsei de perspective o reprezenta cultura. Am trăit și eu, ca adolescent, acea perioadă a speranțelor renăscute după eliberarea deținuților politici din 1964, așa încât pot atesta veracitatea notațiilor lui Geo Raețchi.
O figură exponențială a anturajului de cenaclu bucureștean este, în carte, Dan Ulmeanu. Nu doar sugestia onomastică, dar îndeosebi talentul portretistic al romancierului resuscitează aci figura regretatului intelectual Bogdan Ulmu, pe care îl cunoscusem în circumstanțele descrise în carte: „Brunetul cu ochii mereu neastâmpărați avea o cultură uimitoare, făcea fișe fiecărui volum parcurs, oricăror piese sau filme văzute. Cu Romeo în roluri principale, a montat Dan, la 16-17 ani, vreo șase piese jucate pe scena liceului, dar și pe cele ale unor teatre adevărate, respectate. Mergeau împreună la cenaclul școlii, însă lunea era neapărat rezervată celui pe Capitală, în alt colț de oraș. <…> Fragezii aspiranți bucureșteni la grațiile muzelor se porneau și în schimburi de experiență. La Cluj, care nu devenise încă și Napoca, pe lângă poezie și proză, s-a jucat într-o dimineață Jurnalul unui nebun – și nu oriunde, ci pe ditamai scena Teatrului Național de acolo.”
Tânărul actor aspirant (viitorul jurnalist și scriitor) avea o alură, clasificabilă, printr-un termen la modă pe-atunci, drept june prim. Înalt, blond, cu ochi albaștri, părea predestinat unor inconturnabile tribulațiuni amoroase. Într-o tabără de creație de la Sinaia – unde fusese programată și o întâlnire cu balerina Irinel Liciu și soțul ei, poetul Ștefan Augustin Doinaș (care i-a dedicat un catren „trompetistului improvizat Romeo”) – liceanul „a pus pe altarul memoriei sale și prima idilă” cu o sensibilă poetesă transilvană. „Poveste adolescentină, care însă era gata-gata să se transforme în ceva mai mult, anul următor, dacă acasă la ea nu intervenea vigilența părintească.” Străfulgerări translucide ale memoriei îmi induc presupunerea că muza clujeană era o domnișoară cu șevelură roșcată natural, descinsă parcă din mitologia irlandeză.
Or, asemenea detalii realiste, atestabile de martori încă vii, se împletesc în proza lui Raețchi cu virtualitatea rocambolescă a unui mare amor. Autorul – personaj – central menține un stimulativ balans între evoluția sa profesională – intensă, dedicată unui amplu segment al istoriei sportului din România – și istoria amorului prohibit dintre el și atleta taiwaneză întâlnită la Atena. Pasiunea se naște spontan, la o conferință internațională dedicată olimpismului, între tânărul jurnalist venit dintr-o țară est-europeană quasi-claustrată și sportiva din Insula numită de portughezi Formosa – loc de refugiu al celor înfrânți de regimul maoist. Numele fetei e Ling, însă Romeo-ul bucureștean o rebotează Lia, captând-o verbal – conform deprinderii sale profesionale – printr-un crochiu mnemotehnic: „Capitala Taipei i-a fost loc de baștină și de înălțare spre faima de atletă cu un stil de alergare aducând, susținea presa națională, cu grația mișcărilor unei balerine.”
În frumoasa tradiție a lumii civilizate a secolului XX, elementul catalizator al acestei coup de foudre este unul de ordin cultural: atunci când participanților la reuniune li se propune să realizeze o serată festivă, cu reprezentări semnificative pentru identitatea lor etnică, Romeo își reactivează talentul de recitator, rostind monologul lui Hamlet în limba română. Reacția taiwanezei e instantanee: „În străvechea Olympia și într-o vară fierbinte, Ling s-a trezit botezată ad-hoc Lia și s-a simțit o nouă Julietă, care găsise un Romeo în carne și oase. O mai trecuseră fiorii iubirii, dar nicicând nu o dogorise focul amorului ca în preajma izvorului romantismului elen din tabăra olimpică… <…> L-a simțit suflet-pereche la poala poeziei, regina sa între arte. Nu pricepea o boabă din limba lui, dar patosul rostirii, mimica pe ritmul frazelor unui celebru monolog dintr-o piesă a marelui Will, știut pe dinafară și de ea, au făcut cât cea mai savantă tălmăcire.”
Narațiunea este condusă cu abilitate, din ultimii luștri ai totalitarismului – când supravegherea polițienească a corespondenței făcea imposibilă supraviețuirea cuplului scindat între două sisteme radical opuse – până la finele primului sfert de secol XXI. Marcat pe viață de apoteoza sentimentală, disimulată „după arbori care sfidau trecerea veacurilor … în toridele nopți ateniene”, Romeo „păstrează doar amintirea fără de seamăn, peste care se așterne însă o umbră: oare chiar a fost dragoste la prima vedere sau au trăit doar în meng die, într-un vis de fluture”, pe limba mandarină ? … Mărturisesc că titlul metaforic preluat de Geo din limba oficială a Chinei m-a determinat să apelez la IA (o premieră în vreun text scris de mine). Iată rezultatul: „Expresia provine de la filosoful taoist Zhuang Zhou, care a scris o parabolă faimoasă (Zhuang Zhou Meng Die). El a visat că era un fluture fericit, iar când s-a trezit nu mai știa dacă el este un om care a visat că e fluture, sau dacă este un fluture care visează acum că e om. Numele sugerează transformare, frumusețe efemeră și transcendență.”
Dacă relația sentimentală dintre Romeo și Lia conferă fluxului narativ o turnură destinală, asemănătoare basmului (sau, mai aproape de actualitate, telenovelei), parcursul profesional al adolescentului cu înclinații actoricești, metamorfozat în absolvent de Drept și jurnalist sportiv, ne transpune în perioada de viață ce le fu hărăzită celor născuți în deceniul 1950. Geo Raețchi schițează alert și atașant atmosfera deceniilor în care lumea sportului și cea a artelor constituiau adevărate repere consolatoare pentru o societate pauperizată și multilateral oprimată. Erau anii când apariția propriei semnături sub un articol din Sportul îl putea determina pe autorul debutant să cutreiere chioșcurile de difuzare a presei, spre a achiziționa teancuri din acel jurnal, ca atestat al admiterii sale în mult râvnitul empireu redacțional. Anii când, în lipsa „pilelor” de rigoare, Geo-Romeo își susținea moralul prin apelul la cugetări purtând marca geniului poetic Nichita Stănescu: „sunt poliglot, vorbesc de cinci ori mai bine limba română decât… concurența.” Narațiunea e presărată cu întâlniri și întâmplări recognoscibile de către cititorii români trecuți prin interminabila perioadă totalitară. De exemplu, chiar fără să-i fie amintit numele, îl recunoaștem în fraza de mai jos pe liderul jurnalismului nostru sportiv, insubstituibilul Ioan Chirilă (născut la Ismail, precum Gavriil Musicescu, generalul Averescu, sau poetul oniric Leonid Dimov!): „… cel mai scriitor dintre ziariștii sportivi uimea necontenit când venea de la stadion cu copia foii de arbitraj și o biată foaie A4, pe care așternuse prea puține cuvinte (numai notițe nu se puteau numi) – dar câtă culoare putea să se adune în articolele sale!” Sugestive sunt, de asemenea, frugalele referințe la actorul Emil Botta, cugetătorul Nicolae Steinhardt aflat la Mănăstirea Rohia, campionii olimpici Lia Manoliu și Ivan Patzaichin ș.a.m.d. Probabil spre a nu devia cursul acțiunii pe o direcție prea ofertantă prin sine însăși, Geo Raețchi nu amintește implicarea sa în destinul public post-1989 al Nadiei Comăneci, despre care a publicat o carte separată.
Pe bună dreptate, Geo Raețchi (alias Romeo Georgian) consemnează – succint, dar cu implicare efectivă – un fel de „listă a minunilor românești” pe care avu șansa providențială de a le cunoaște încă din tinerețe, grație profesiunii pentru care optase: „Magia Maramureșului. Freamătul codrilor Moldovei. Viața la perfectul simplu în Oltenia. Valurile și vânturile dobrogene. Imnurile scrise și nescrise ale Transilvaniei. Simfonia Dunării, inefabilul absolut al Deltei, Marea Neagră cea albastră. Legenda despre tinerii îndrăgostiți care se sărută pe Strada Sforii din Brașov pentru a rămâne împreună toată viața…”
E reconfortant să constat persistența candorii și avânturilor genuin omenești în scrierea autobiografic-ficțională a amicului din anii de liceu, precum și exemplara constanță a unor idealuri comune, date nouă prin naștere.