Versuri noi de Constantin Abăluţă

Versuri noi de Constantin Abăluţă

 

Despre poezia lui Constantin Abăluţă am scris în mai multe rânduri, după o lectură consecventă în timp, reluată cu un interes mereu reînnoit şi cu sentimentul confirmat că avem în el un poet de prim-plan, însă departe încă de a fi recunoscut la dreapta lui valoare. Opera sa a avut parte, desigur, şi de lecturi atente, fără să fi reuşit totuşi să intre sub marile reflectoare ale scenei lirice româneşti. O dată s-a spus, prin vocea lui Sorin Alexandrescu, că este un mare poet, l-au preţuit şi alţi comentatori, pentru ca Istoria critică a literaturii române, apărută în urmă cu zece ani, cea mai citată ca având drept de „canonizare” abia să-i amintească numele, la un expediat capitol de „Dicţionar”. Printre aceste meandre şi zigzaguri, poetul a continuat să scrie cu o perseverenţă impresionantă, nu doar versuri, ci şi proză ori teatru, reuşind să definească pregnant un profil distinct pe un fundal în care tradiţia suprarealistă europeană se află într-o surprinzătoare, expresivă osmoză cu „poezia săracă” a românului Bacovia, aşa de viu astăzi în conştiinţa noastră literară. Cutezanţe asociative de dicteu automat au insolitat mereu un discurs liric ce exploatează frecvent şi filonul manierist al scrisului unor „visători definitivi” care nu dispreţuiau deloc nici farmecul ingeniozităţii combinatorii prin care stranietatea onirică a trăirii interfera cu cea verbală, generatoare de surprize ambigue, adesea neliniştitoare, punând în ecuaţie „minunatul” cu anxietatea fiinţei primejduite – trăsături care au putut trimite către „pictura metafizică” a lui De Chirico şi a celor ce i-au urmat. Constantin Abăluţă s-a impus în ochii acelor cititori atenţi a versurilor sale ca un poet al cotidianului în fond misterios, angoasant, receptat de un subiect „slab”, din categoria „omului concret” bacovian, obligat la o existenţă marginală, scos din miezul evenimemenlor „centrale”, dar trăindu-şi condiţia precară cu o intensitate alimentată tocmai de acest puţin al vieţii, solicitând complementar exacerbări ale simţurilor grav diminuate, încât putea declara că trăieşte „sub presiunea evenimentelor inexistente” şi că „face febră de cât e de singur”…

Cu două cărţi de versuri de ultimă oră – trăiesc în faţa dumneavoastrĂ (Charmides, 2017) şi trecerea în alt ocean (Casa de Pariuri Literare, 2018), poetul atinge, în al optzecilea an de viaţă, cifra de patruzeci de culegeri lirice, deloc sub nivelul celor precedente. Pe o copertă a celei dintâi, Ion Bogdan Lefter atrage atenţia asupra majusculei puse abia în finalul titlului scris cu litere mici – sugestie, poate, a unei prelungiri obosit-ironice către un destinatar de a cărui receptare nu pare tocmai sigur. Iar în faţa ultimelor poeme, autorul crede că, alături de Drumul furnicilor, publicat cu două decenii în urmă, acest mic volum ar fi, poate, cel mai iuportant din scrisul său, „prin simplitate, concentrare şi directeţea abordării temelor”. Ion Bogdan Lefter se întreba dacă brusca abandonare a unui „fel de a fi, de a scrie”, ilustrate până acum, e posibilă. Nu este, fiindcă prin viziune şi structură formală, poetul e acelaşi, elementele de insolit asociativ şi de accent „metafizic” n-au dispărut cu totul, pare mai accentuată doar miza pe „simplitate” a unui subiect ce se defineşte ca „un organism anonim/ de trăit şi scris poeme simple”. Criticul e însă îndreptăţit să pună imediat întrebarea dacă aceste poeme sunt „de notaţie ori atent construite?”. Aş zice, conciliant, „de notaţie atent construită”, căci textul se compune din înregistrări minimale ale unor date imediate de viaţă trăită în modestia cotidiană la care obligă vârsta cu slăbiciunile ei mărturisite – deplasarea, ca derivat al rătăcirii mai accentuat bacoviene din cărţile precedente, pe străzi mai curând de margine, cu baston bătrânesc în sprijin, pe spaţii restrânse, ori elemente de decor domestic şi „momente” de climat sufletesc concordante cu cadrul şi el foarte modest – scaune, mese, uşi, ferestre propice contemplaţiei melancolice, lumini şi umbre reale ori retrăite în memoria nostalgică. Eul poetic vieţuieşte în acelaşi regim al insignifianţei – „egalul tufişurilor de mărăcini de pe marginea drumului” –, răspunde indiferenţei parcă mai evidente a lumii din jur cu aceeaşi nepăsare, mai exact mutându-şi centrele de atenţie, în chip paradoxal-compensator, tocmai către lucrurile considerate de ceilalţi a fi nevrednice de interes. Reabilitându-le ca forţă de iradiere semnificativă, se reabilitează de fapt pe sine însuşi ca ins care ştie să recupereze cu o tandreţe melancolic-îngăduitoare  firescul existenţei comune. Şi e de spus imediat că acest „firesc” nu trece în notaţia pură şi simplă a paginii de poem, ci devine poem prin, fie şi minime, devieri contextuale, salturi în registre diferite ale senzaţiei, învecinări neaşteptate de elemente înlăturând riscul monotoniei şi al „prozaicului” anost. E cam ceea ce se întâmplă, încă din tilul vărţii, cu acea literă accentuată ca majusculă abia în final, care scoate de fapt pronumele banal de politeţe din comunul adresării, sugerând, ca să zicem aşa, o mică plus-valoare a excepţiei, o punere în relief aparte a comunicării. Un alt titlu, din interiorul sumarului, mărturiseşte şi el că aparenţa instalării definitive în „real” este doar… aparenţă: „Dau o mie de convorbiri telefonice pentru o aureolă boreală”. „Mia” de banalităţi ale comunicării cotidiene e serios contrabalansată de singularitatea reverberantă a „aurorei boreale”. Iar textul ca atare, vorbind la suprafaţă despre nişte accidentale interferenţe de apeluri telefonice acumulează treptate date ce ies din ordinea strictă a notaţiei celor văzute, rezervându-i poetului chiar „bucurii onomastice” – sonuri, aici, de insule greceşti evocatoare…

Solitudinea fundamentală de altădată revine în forţă şi acum – „sunt prieten cu toată lumea care nu mă ştie/ sunt conectat la tot ce nu bănuiesc că există” – variante ale „presiunii evenimentelor inexistente”, care lasă deschisă fereastra poeticităţii spre indefinitul relaţional infinit, care transferă singurătatea eului într-o multitudine de posibilităţi ale comunicării, fie şi fictive, cu un univers misterios. Mai toate poeziile se înscriu în acest „protocol” al legăturilor ambigue, în care minimalul e intensificat ca factor de provocare a emoţiei: faptul şi lucrul cel mai lipsit de aură e readus în atenţia sensibilităţii, act de recuperare a umanului, de reconsiderare a umilului reintrodus în circuitul unor trăiri îndeobşte neglijate şi dispreţuite: „abia de reuşeşti să treci dintr-o odaie într-alta/ sclipirea unei muşte ce-şi freacă aripile/ crezi că-i răsăritul soarelui”. Dar în aceste ecuaţii îndeajuns de neobişnuite se induce şi sentimentul, elegiac în fond, al perisabilităţii fiinţei pe un fond de permanenţe ale lumii indiferente faţă de soarta individului: „Nu mă mai supăr de nimic/ tensiunea norilor nu mă mai sperie/ sunt sigur că apele unui fluviu al lumii/ au intervenit pentru mine/ şi circuitul în natură nu se va dezechilibra”. Viaţa apare acum ca o sumă de semnale mai degrabă tăcute, de ecouri ale unor trăiri precare: „ce pot cere mai mult decât să dau şi să primesc SMS-uri/ ce dacă mă simt ca un zombi ce dacă tresar prin somn şi mi se pare// că n-am tras la timp câştigul unei vieţi/ şi o să mor ca un sărăntoc pe catalige”, „voi alerga iar şi iar încercând să prind/ mireasma hoinară a zilei de azi”, „Da, dar ai trăit soarele şi umbrele de pe pereţi/ aşa cum nu le-ai mai trăit niciodată”…

Cam aşa stau lucrurile şi în placheta nou-apărută, Trecere în alt ocean. Programul simplităţii e reafirmat: „Să nu fac nimic altceva/ Decât să scriu poeme simple şi umile/ Despre un scaun pe care nu stă nimeni/ Despre o cochilie goală de melc/ Despre o masă părăsită din pădure/ Pe care scriu de zor furnicile”. Şi, mai jos: „E aşa de bine să fii înţeles de lucrurile de prisos”… Poezia inaugurală e aici dedicată lui Macedonski, pentru care „lucrurile” vorbeau de asemenea, numai că la poetul mai nou obiectele-depozit al amintirilor tulburătoare aparţin, toate, registrului foarte modest al ambianţei sărace, invitate la o minimă solidaritate cu subiectul solitar. „Obosit de [s]ine însuşi”, livrat unui soi de inerţie permanentizată, descoperind totuşi – cum spune undeva – „sila” de lume, „cenuşiul unei zile albe”, poetul notează din când în când doar rare, foarte modeste bucurii, „frunza care intră pe geam şi te bucuri/ de lumina ei în odaie” „efemerul unei clipe solare”, într-atât de efemere încât trăirea ei e abia salutată cu un surâs extenuat, amar-ironic, de cineva care simte, om şi el de prisos, că se pierde, amestecându-se, „printre semnalele acestei lumi”. Dar sunt semnale tulburătoare, pe care „notaţia” atentă la concrete le surprinde expresiv, iar surpriza asociativă, chiar dacă e mai rară decât altădată, le conferă străluciri punctuale, care le individualizează pregnant, asigurându-le un amplu spaţiu de rezonanţă.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.