Cadavrul lui Radu Săplăcan poartă, pentru mine, o mască mortuară mitică. Un virtuoz al înfrângerii, omul acesta a reușit să nu rateze niciun plan pe care ar fi putut să se rateze. A fost, în primul rând, un critic literar înzestrat, lucid, cu o capacitate extraordinară de a depista și de a veni în sprijinul valorii. Aceste calități, dublate de o solidaritate vecină cu risipa și de un caracter sangvinic, au făcut din Săplăcan principalul promotor cultural din Ardealul anilor ’80. Lider al cenaclului Saeculum, unde s-au perindat, printre alții, și scriitori precum Ion Mureșan sau Ioan Groșan, cu o poftă de text remarcabilă, după cum reiese din cronicile sale (adunate sub titlul Exerciții de balistică), avea toate instrumentele necesare la îndemână ca să-și impună propria părere asupra literaturii.
În anii ’90 îl regăsim pe Săplăcan la Radio și la TVR Cluj, unde face totul, de la emisiuni culturale și până la emisiuni despre fotbal. Cu o voce clar articulată, cu prezență de spirit, cu un mod înfipt de a fi în lume, acesta întrunea toate datele ca să fie un jurnalist incomod. Doar consecvența i-a lipsit.
În cele din urmă, ca un reflex violent al biografiei, apare poezia lui Radu Săplăcan. Incisiv, ironic, sufocant, poetul, oarecum neașteptat, le supraviețuiește criticului și jurnalistului. Aglomerațiile funambulești, care formează recuzita de bază a poeziei lui Săplăcan, reușesc să se opună datării. Parcă suntem martorii unui coșmar lucid în care visătorul se distrează grozav descoperind cât de mult absurd poate să producă și să suporte. Scene din viața de zi cu zi întrerupte grosier de scenarii onirice, fraze frânte, totul în această poezie pare atât de conștient de sine încât se face bucăți. Radu Săplăcan îmi dă senzația că se parodiază cu ochii în lacrimi.
Cred că este timpul să vedem precis ce a rămas intact. Avem nevoie de textele lui, de toate textele lui, dar suntem departe de a le avea la îndemână.