Dintre valurile reușitei mediatice cititorul avid de reflecții conceptuale poate culege în acest an și cartea-eseu Elogiu eșecului: patru pilde de umilitate (trad. Vlad Russo), proaspăt apărută la editura Spandugino, semnatăde titratul profesor de la Texas University Costică Brădățan. Recentul asamblaj ideatic produs în fabrica talentatului narator de trame filozofice a născut semnificante reacții și reflecții pe piața negoțului teoretic internațional, aruncând în luptă teritorii mai puțin explorate de privirea fenomenologică. Premiul Prose (primit în alți ani de gânditori precum Martha Nussbaum, Kwame Anthony Appiah sau Richard Rortry), acordat de ascociația Editorilor Americani în 2024, e încă o dovadă a consistenței elaborarilor tematice propuse de filozoful româno-american.
„Captivant și ștrălucitor”, ne îmbie Anna Katharina Schaffner în The Times Literary Supplement, și pășind în lectura consistentului tom ne inserăm deadevărat aventuros în forurile și vintrele continentului umbrit al eșecului. Michael S. Roth observă într-o cheie penetrantă aspectul rezistent al discursului generalist incubat de Brădățan:„Reflecțiile lui Costică Brădățan transmit o luminoasă reziliență în fața conflictelor inerente vieții. Pildele sale de umilitate ne ajută să înțelegem că urmărirea succesului este adesea motivată de teama de eșec și că strădaniile noastre creatoare sunt deseori eschive în fața mortalității”.
Și totuși, cartografiind în cele patru capitole ale cărții galeriile marilor experimentaliști ai ratării,să îți iasădin cutele acestor explorări și o terapeutică argumentație pro-umilitate nu e lucru ușor de înfăptuit. Noroc că stilul fragrant și ironia fină a naratorului reușesc o cusătură aleasă. Cum ne-a obișnuit și în A muri pentru o idee, filozoful se folosește de virtuțile portretului ideatic-atitudinal pentru a spune o poveste. Că povestea în acest caz e despre ceea ce am prefera să nu vorbim în genere e altă problemă. Totuși, realitățile evocate de viețile unor personalități ca Simone Weil, Mahatma Gandhi, Emil Cioran sau Yukio Mishima devin oarecum mai suportabile în aspectarea realizată aici. Vorbind despre torsiunile ratării, gânditorul ne oferă pe alocuri descrieri teoretico-fenomenologice ale chestiunii în cauză. Iată, ca exemplu, o simplă descriere a dinamicii eșuării specifică acestei scriituri: „Când un lucru merge prost, succesiunea nu mai are loc, urmează o senzație de gol. Eșec este orice experiență a unei rupturi, întreruperi sau perturbări apărute în cursul interacțiunii noastre obișnuite cu lumea și cu ceilalți, care apare atunci când un lucru încetează să existe, să funcționeze sau să se petreacă potrivit așteptărilor” (p. 19).
Monstruleții nepotrivirii, specii de loser-i absoluți, cât și verii lor,învinșii de toate categoriile, se alătură ospățului ratării concentric gândit aici (vezi cercul exterior- cel fizic, cercul captivant-politic, cercul insidios social și cercul liminal biologic).Rizibilă și oribilă devine conturată imaginea lui Homo sapiensacum; căci tot ea apare acut infuzată de lucrul neantului, de omniprezența finitudinii și a facticității întru eșec: „Din punct de vedere cosmic, situațiua lui Homo sapiens e de tot râsul. În genere, ne purtăm de parcă lumea ar exista de dragul nostru: orice lucru îl gândim în termenii nevoilor, preocupărilor și intereserlor noastre. Nu doar că ne facem stăpâni pe alte specii, le prădăm. Nu facem doar uz, facem abuz de planeta noastră, pustiind-o de viață și umplând-o de gunoaie. Din lăcomie, din prostie sau din amândouă, am tratat natura cu asemenea sălbăticie, încât am distrus-o poate cu desăvârșire. De regulă suntem indiferenți la suferința altora și incapabili să avem cu ei relații esențiale. Departe de a ne iubi aproapele, îl exploatăm, îl batjocorim și ne simțim iritați de el, când nu-l ignorăm de-a dreptul” (p.62).
Plăcerea de a spune și împleti povești și biografii remarcabile poate fi o călăuză specifică acestui autor. Nu degeaba Epilogul se transformă într-o afirmatio ontologică a importaței poveștilor la om: „Ființele umane sunt creaturi fundamental diriguite de narațiune. Viețile noastre iau forma povestirilor pe care le spunem; se mișcă într-o direcție sau alta, după cum schimbăm trama poveștilor. Ele dau existenței noastre coerență, direcție și o fizionomie unică” (p.312). Încă și mai unică (aproape singulară), dar inflaționată în filele cărții lui Brădățan, este fața plină de paloare a eșecurilor existențiale: „Căci atunci când vine vorba despre ce alcătuiește sinele, e neimportant dacă ai trăit sau ai inventat ceva, dacă ai făcut cu adevărat un lucru sau doar ți-ai dorit să-l faci. Totul, fie că e real sau doar imaginat, devine real prin actul povestirii. În cele din urmă, sinele pe care-l țesem nu e doar suma lucrurilor pe care le-am făcut, ci și un lung șir de absențe: tot ce am dorit și n-am dobândit, iubirile neîmpărtășite, făgăduielile nerespectate, șansele irosite, dorințele neîmplinite, tot ce am imaginat sau visat, sau ce n-am îndrăznit nici măcar să visăm. Ce lipsește poate fi mai important decât ce e aievea” (p.254).
Ilustrând fragilitatea simptomatică și ideologică a ființelor muritoare ce au clădit istorii, filozoful ajunge să vorbească și să așeze bemolurile ratării în temele contemporaneității.
Capitalismul, bunăoară, este lecturat în cheia diferențierii de rang: „Iată, pe scurt, esența socială a capitalismului – cel mai tare meci în lumea de azi, și cam singurul. Deși cei mai mulți ar descrie capitalismul drept o „cursă a înarmărilor” în vederea succesului, el ar putea fi foarte bine numit și „un meci al eșecului”. Căci eșecul se află în chiar miezul ideii capitaliste: indiferent de bogăția mea reală, mă pot diferenția de ceilalți numai în măsura în care ei eșuează în acumularea aceleiași bogății ca mine. Pot fi chiar foarte sărac, dar mă pot totuși diferenția de cineva încă mai sărac decât mine. Și asta mă face să merg înainte. Pe mine și întregul sistem” (p.227).
La fel de interesant ni se prezintă a fi și procesul antropologic de diferenețiere ce coerentizează mutațiile capitaliste, pe care Brădățan îl preia din literatura primatologilor: „Animalul mai puternic are nevoie să se afirme în fața celui mai slab- și să se diferențieze de el. Este legea tuturor viețuitoarelor. Iarăși: nu e de ajuns să ai succes, trebuie ca și celălalt să dea greș. Doar oglindită în ochii plecați ai celui învins, biruința apare sigură. Una din funcțiile sociale îndeplinite de celălalt este tocmai de a ne oglindi și sublinia propriile izbânzi și de a ne topi temerile. La rândul lui, celălalt va avea nevoie de un altul, situat ceva mai jos decât el (chiar cu puțin), și așa mai departe. Diferențierea nu se încheie niciodată. Procesul de oglidire e reprodus la nesfârșit. Oricât de rigidă ar fi startificarea într-o societate (și toate societățile sunt stratificate), în cadrul fiecărui strat va exista altul, și apoi altul, și altul. Homo sapiens n-a trebuit să inventeze diferențierea: nu numai că s-a născut cu ea, dar a și supraviețuit prin ea. Diferențierea este principiul care ține societatea laolaltă și îi împiedică pe membrii săi să se sfâșie unul pe celălalt. Căci, așa cum a observat primatologul Frans de Waal, odată instaurată, „structura ierarhică elimină nevoia de conflict” (p.218).
Lucrurile trebuie privite așa cum sunt, în vecinătatea lor năstrușnică cu neantul, iată un gând gnostic ades implicat în rândurile teoriei și practicii eșecului generalizat abreviate de Brădățan. A nu se ignora însă nici handicapurile, bolile, privațiunile și întregul spectru al tulburărilor de eșec. La capătul drumului ne așteaptă desigur moartea, sucombarea, transformarea în țărână densă a proiectelor și proiecțiilor noastre iluzorii.
Ca o cutie a Pandorei, unde Pandora e legiunea de manifestări pătimașe ale incubării Pierzaniei, cartea profesorului american extinde proaspătul domeniu de cercetare, folosindu-se de figuri secondante ca Robespierre, Calvin, Nae Ionescusau Osamu Dazai. Nici Seneca nu scapă ciurului reconstructiv, iar dualitatea sa de gânditor stoic/antreprenor politic putred de bogat nu e omisă din pasele sarcasmului brădățanian. Noroc că se răscumpără cu meditații percutante despre sfârșit.
Bogăția aceste cărți trebuie descoperită neîndoios citind și descosind materialul ideatic abundent ajustat de filozof în asamblaj: „Elogiu eșecului nu urmărește deci eșecul ca un scop în sine, ci umilitatea căreia îi dă naștere și procesul de vindecare pe care-l declanșează. Numai umilitatea – «respectul dezinteresat pentru realitate», cum o definește iris Murdoch – ne va permite să sesizăm ce se petrece. Devenind smeriți, vom ști că ne aflăm pe calea către vindecare, căci atunci începem să ne desprindem din încâlceala existenței” (p.14).