Cărțile de sertar – în accepțiunea consacrată, de cărți imposibil de tipărit sub regimurile de dictatură care s-au succedat în ultimul secol în România datorită implicațiilor lor politice și ideologice, ori pe urma unor estetice neconforme cu normele instituite și acceptate – s-au mai înmulțit, de curând, cu un titlu. Jurnalul ultimilor ani. 1938 – 1940 de Nicolae Iorga, denumit astfel de editorul său, nepotul Andrei Pippidi, renumit istoric, aduce la lumină însemnările, deseori telegrafice, dintre 25 februarie 1938 și 26 noiembrie 1940, ale ilustrului bunic, savant și om politic. Trebuie recunoscut: Nicolae Iorga este un autor necunoscut. Va mai dura, pesemne, un secol până să avem retipărită întreaga lui producție; în cel mai bun caz. Nu știu nici cine s-ar înhăma la editarea critică a operelor sale, o muncă titanică, de echipă, care ar dura îndelung și ar lua un timp considerabil. În orice caz, așa cum o dovedește și prezenta apariție, nu este deloc sigur că bibliografiile existente au înregistrat, până în prezent, moștenirea enormă și extrem de variată a lui Nicolae Iorga.
Jurnalul ultimilor ani este un document de căpătâi. Însemnările făcute în goana zilelor și a condeiului nu aparțin unei personalități echidistante, ci unui savant foarte activ care în același timp înțelege să fie și un om politic și curtean dornic să participe la toate jocurile de pe prima scenă a țării. Cât despre acestea, pe măsură ce se profilează tot mai amenințător spectrul celui de-al Doilea Război Mondial, sunt tot mai spectaculoase, mai imprevizibile, mai riscante. De unde se premeditase o restaurare în drepturi a regelui amânat, acesta urmează calea unui totalistarism înrudit cu cele vest-europene, dar, totuși, cu nuanțe de operetă; comică, dar sângeroasă. Animată de naționalismul care dăduse atât de îmbătătoare roade la 1918, tinerimea educată în spiritul unui ideal românesc s-a radicalizat, devenind amenințătoare la adresa sistemului, disprețuind nu doar democrația, ci și guvernarea regală în nume propriu. Tot mai acerbi, extremiștii de dreapta decid să treacă la răfuieli fără concesii cu sistemul. Pe acest fundal începe să se deruleze tragedia națională a unei confruntări cu caracter de război civil desfășurat în mai multe etape, dintre care Iorga asistă și participă doar la cele mai timpurii. De la ea i se trage, în cele din urmă și moartea, anticipabilă prin amenințările primite prin corespondență, în mod repetat.
Cîteva momente, așa cum sunt punctate în jurnal, lămuresc contextul. În 3 martie 1938, „… Într-un conciliabul, Codreanu a anunțat că revine la forma «Gărzii». A designat atentatorilor (un V. Crudu, student tuberculos) pe [Armand] Călinescu, «grecul» de la Interne. A atacat și pe Vaida [-Voevod] și pe mine. Patriarhul e «un porc și un sperjur»” (p. 30). În 15 martie, „Armand Călinescu-mi spune că … gardiștii sunt foarte încurajați de izbânda hitleristă. Codreanu a trimes o telegramă lui Hitler, și anume prin cifra lui Fabricius. Primește deputații și face visite. Ai lui anunță că în curând, ca la Moscova, vom fi puși la zid.// La Casa Verde când sosește, se ridică steagul lui! [Eu] Cer ca neapărat să fie înlăturat.” (p. 35). Răspunsurile nu întârzie: în 21 martie „S-au închis restaurantele unde se adunau codreniștii. S-au arestat unele cuiburi. Nebunii din grupare cer «sancționarea» lui Călinescu, care nu se teme” (p. 39). Urmează apoi ziua fatidică de 27 martie: „Codreanu-mi trimete printr-un automobil o scrisoare de injurii în care, acusându-mă că i-am închis prăvăliile (!) și citând un articol pe care nu l-am scris, alături de un ordin circular al lui Călinescu, care nu există, mă face, în frase rocambolesci, de o comică lipsă de inteligență și incapacitate de a se exprima, «necinstit».// Pun apostila cuvenită, că acela care mi-a trimes aceste rânduri nesocotite ar trebui să se gândească la crimele ce a făcut și ce a provocat și că numai prin pocăință, nemaiadunând primejdii asupra țării sale, ar putea să ispășească. Îl voi urmări pentru ultragiu. O spun lui Călinescu care mă căutase în zădar toată ziua. I se va presinta lui Codreanu de comisarul regal scrisoarea, bătută la mașină cu iscălitură cu tot, pentru a-l întreba dacă o recunoaște. Nu o va face, se va publica pentru a i se învedera lașitatea. Făcând-o, va fi judecat în cel mai scurt termin. Am arătat lui Călinescu că, în aceste condiții, nu mai e necesară arestarea” (p. 39). Evenimentele se precipită, Codreanu este arestat, apoi, în loc să fie eliberat, cum solicitase Iorga, este asasinat. Și totul în timp ce Europa se îndreaptă tot mai decis spre rapt și război.
O istorie văzută de aproape, cu ochiul unui eminent savant, curtean febril și nu tocmai comod, răpus, în cele din urmă, de lumea care îl crease și pe care o ilustrase cu strălucire, lume ce urma și ea să piară în mai puțin de un deceniu… O lectură de neocolit.