Scriind vreme de trei ani la ceea ce urma să devină monografia unui – singur – roman al lui James Joyce, Ulysses, 732. Romanul romanului (Iași, Ed. Polirom, 2016, 1014 p.), Mircea Mihăieș a atins nervurile sensibile ale unui complex al criticii românești. El a devenit autorul celei mai ample monografii dedicate unui romancier și chiar unei singure părți a activității de scriitor a acestuia, întrecând cantitativ cele mai prodigioase tentative în domeniu. Când vine vorba despre critica de lung metraj românească, reperul care se impune imediat este G. Călinescu. Monografiile lui dedicate lui Mihail Eminescu – cea despre viața poetului, dar și cea despre operă – însumează un număr considerabil de pagini, poate echivalând „scorul” lui Mircea Mihăieș. Dar este vorba de două lucrări diferite, chiar dacă complementare, și de ansamblul vizibil și invizibil al activității celui analizat, nu de o singură producție a acestuia. De altfel, dacă tot mă las captivat de asemenea comparații, pot spune cu deplină siguranță că „divinul critic” era deja întrecut – repet, în ordine cantitativă, deocamdată – de autorul timișorean prin monografiile lui critice despre William Faulkner, tot două la număr. (Nu se pun aici la socoteală istoriile literare, căci aparțin altei specii critice și chiar altei discipline, istorii fiind).
Complexul literaturii noastre cu care Mihăieș – voluntar sau involuntar – se ia la trântă este acela al eșecului și al brevității. Nenumărate antreprize literare au sucombat, mai cu seamă la începuturile modernității noastre, datorită discrepanței dintre dorințe și „putințe”, rămânând realizate pe jumătate sau chiar pe un sfert, abia schițate sau pur și simplu neterminate. Opere proiectate pentru un popor de cititori modest ca număr, împuținat de frontierele politice ale statelor în care românii trăiau risipiți, scrise de intelectuali îndeobște marginali (nu este indiferent că Istoria ieroglifică a fost concepută de un prinț, într-o mare capitală euroasiatică, cu o strălucită ereditate culturală, și nici că autorul Țiganiadei, cealaltă capodoperă a modernității noastre prejunimiste, provine dinspre un funcționar imperial format în contact cu atmosfera culturală vieneză), ele rămân notabile ca intenții, nobile ca inițiative, dar precare sub raportul împlinirii lor artistice. Nu este de insistat asupra lor, de vreme ce a făcut-o, beneficiind de o bună receptare, Mircea Martin în G. Călinescu și complexele literaturii române (1981). Scriindu-și volumul referitor la Ulysse-ul joycean, Mircea Mihăieș duce la bun sfârșit, pe vaste întinderi, o inițiativă critică ambițioasă și, în felul ei, megalomană, semn că literatura română și-a agravat complexele de inferioritate, trecând în partea cealaltă.
Nu te poți înșela asupra mărcilor acestei translații. Se alege un autor recunoscut ca fiind mare al occidentului european. Se selectează o carte recunoscută ca dificilă a acestuia, asupra căreia s-a exercitat o abundentă receptare critică. În fine, se glosează în voie, fără constrângeri cantitative, pe marginea cărții în cauză, eludându-se, ca și cum nici n-ar exista, costurile editoriale pe care le presupune tipărirea unei astfel de cărți, interesul de nișă al subiectului (câți dintre împătimiții de James Joyce din lume citesc sistematic și critica destinată lui?), trecându-se grațios cu vederea dezinteresul constatat statistic – prin cifrele de vânzări, al cititorului român actual pentru carte (și mai cu seamă pentru cartea cu pretenții), ignorându-se curentul aproape generalizat al grabei atotînstăpânitoare și moda literaturii de metrou, tramvai, autobuz ori avion (de fapt, moda sms-ului și a mesajului scurt de pe rețeaua de socializare). Iată în câte feluri monografia lui Mircea Mihăieș se dovedește un manifest, în felul ei; retro, într-un fel, amintind de vremea când cititorul avea vreme și chef de mari incursiuni în subtilitate și explorări la mare adâncime; de avangardă, într-altul, câtă vreme un asemenea exercițiu critic n-ai prea putea observa în rest. (Mă rog, eseul Adrianei Babeți despre amazoane și amazonism friza aceeași tentație a preeriilor literaturii, fără să atingă, totuși, mia de pagini mihăieșiană).
Dar criticul timișorean nu și-a propus, din câte afirmă chiar din subtitlul volumului, să scrie o „simplă” exegeză. El propune un roman al romanului. Specia merită un pic de reflecție, nefiind ceea ce critica literară este așteptată să aducă și nici ceea ce ea chiar face. A afirma că scrii un roman al unui roman înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, decât să pretinzi pentru demersul hermeneutic – remaniat, firește – un alt statut decât acela de comentariu; cel de ficțiune. Deodată, lucrurile se reorganizează și, în loc să rămână un „subsol” al romanului avut în vedere, romanul romanului este, acum, o ficțiune nouă, dezvoltată dintr-un soi de deltă posibilă a celei de bază, dar dovedindu-se, la rigoare, o adevărată mare autonomă, o altă ficțiune. Desigur, această nouă formă ficțională nu mai respectă tipicul celei vechi, fiind, totuși, întrucâtva, o structură și, mai ales, un conținut derivat în raport cu primul. Dar forța ei vine din faptul că aglutinează părți de realitate nemijlocită și relațiile acestora cu nașterea unei lumi și a unor figuri umane fictive (cum a scris romanul de la care s-a pornit autorul lui, cum trăia el, cine și în ce fel a mai prezidat scrierea operei în cauză, cum se petreceau lucrurile pe vremea aceea, de ce figuri din anturajul scriitoricesc se leagă cutare sau cutare personaj). Romanul unui roman a devenit verosimil după un întreg spectru de exerciții narative, printre care, la loc de cinste, stau, oarecum de-a valma – pentru că nu au fost, deocamdată, organizate și ordonate de o conștiință critică preocupată de temă – Un yankeu la curtea regelui Arthur de Mark Twain, adică romanul căderii și în timp, și în ficțiune, Alice în Țara Minunilor de Lewis Caroll, poveste a căderii în lumea de dincolo de oglindă, dar și în spatele convențiilor lingvistice și al limbajului, Omul fără însușiri al lui Robert Musil (romanul eseu paradigmatic, adică), unele dintre povestirile lui H. P. Lovecraft și ale lui Ray Bradbury, seria romanelor-continuări de mari romane (Scarlett pentru Pe aripile vântului, Heathcliff pentru La răscruce de vânturi etc.). De fapt, prin Ulysses, 732 Mircea Mihăieș inventează o nouă specie literară, genul de ficțiune critică proxim în raport cu aliații lui firești, monografia critică, biografia literară etc.
În felul ei, cartea joyceană de față este, cred, mărturia unei anumite maturizări a criticii românești, care nu mai vădește nici inhibiții față de marea literatură străină, nici față de critica internațională, nici față de tradiția literară de acasă. Dincolo de tot ceea ce conține ca analiză specifică, la obiect, Ulysses, 732 al lui Mircea Mihăieș i-a adus acestuia, probabil, o recunoaștere de breaslă aproape instantanee tocmai din motive precum cele arătate aici. Pe bună dreptate.