TIFF-ul de anul acesta a început în prelungirea Festivalului de la Cannes, la trei săptămâni după ce Cristian Mungiu primea cel de-al doilea Palme d’Or pentru Fjord și după ce începuse să se răspândească vestea că filmul cel mai recent al lui Radu Jude, Jurnalul unei cameriste/ Le journal d’une femme de chambre, prezent și el la Cannes în secțiunea paralelă Quinzaine des cinéastes, s-ar număra printre proiectele cele mai provocatoare ale regizorului. Jurnalul unei cameriste a și fost proiectat la TIFF, în secțiunea Zilele Filmului Românesc. Fjord, fără să fie inclus în programul TIFF-ului, a avut o proiecție în mai multe cinematografe din țară, simultan, exact în a doua zi a festivalului de la Cluj. Curiozitatea, în ambele cazuri, părea febrilă, iar nevoia de a le vedea, urgentă. Privite retrospectiv în raport cu oferta generoasă de filme românești proiectate la TIFF – alte 10 lungmetraje și 20 de scurtmetraje –, Fjord și Jurnalul unei cameriste sunt în bună măsură excepții, fenomene de vizibilitate internațională la festivalul arthouse cel mai prestigios, filme făcute de regizori români într-o altă limbă decât româna, atipice pentru modul în care evoluează în anii recenți cinemaul românesc. Fjord condensează poate cel mai bine formula lui Mungiu, anecdota prelevată din viața reală și ridicată, printr-un control atent al replicilor și al situaților dramatice, la rang de parabolă socială și morală. Jurnalul unei cameriste e și el o sumă a preocupărilor recente ale lui Jude: coexistența ironică a culturii înalte și a celei vulgare (adică, în termenii scriiturii lui Jude, a înjurăturii și a referințelor culturale de finețe), a imaginii îngrijite care trădează raporturi discrete de forță și stratificare socială și a imaginii amatoricești în care se caută cu optimism autenticitatea. Sunt două filme de maturitate, compacte, dense, greu de imitat de altcineva fără a cădea în pastișă. Din fericire, în afara unei tendințe discrete de a imita stilul lui Jude, care se mai vede de la an la an în unele scurtmetraje, filmele românești proiectate la TIFF anul acesta arată cât de mult își doresc mai noii și mai vechii realizatori de filme să își găsească propria estetică și voce – într-o bună măsură, diferite mai ales în raport cu ceea ce numim de vreo douăzeci de ani Noul Val sau Noul Cinema Românesc.
Y, filmul lui Maria Popistașu și Alexandru Baciu, câștigător al premiului cel mare în cadrul secțiunii Zilele Filmului Românesc, e din acest punct de vedere singurul care continuă imperturbabil preocupările formale ale Noului Val. Acest lucru n-ar trebui să surprindă pe nimeni, deoarece Alexandru Baciu e unul dintre scenariștii cu o contribuție foarte importantă pentru perioada de vârf a dezvoltării stilului realist autohton – mai ales ca și co-autor al scenariilor mai multor filme ale lui Radu Muntean. La prima vedere, Y e un film în care se bea mult vin și se vorbește copios despre asta – un salt în zona de gusturi middle class de la infama ciorbă realistă. Din punct de vedere scenaristic, aceasta e și partea cea mai interesantă la Y – nu vinul ca atare sau micile ponturi de mărci de prestigiu care mai circulă în dialoguri, ci felul în care gestul deschiderii unei sticle de vin e repetat și modificat pentru a însemna altceva de la scenă la scenă. Ca gest reluat, cu sensuri suplimentare, el trimite la gust, la statut, dar poate îndemna, în logica filmului, la flirt sau, într-una din scenele finale, cea mai bună din film, la o acceptare a vieții așa cum e. Din păcate, inteligența scenariului nu și-a găsit un stil vizual pe măsură. Cadrele statice și lungi, tipice Noului Val, țin personajele ca într-un acvariu dichisit cu pești scumpi. Actorii fac ce pot cu textul, cu rezultate ocazional remarcabile, dar acesta e un film ținut pe loc de senzația lipsei de dinamică a scenelor, de monotonia acțiunii lăsate să se deruleze într-un singur cadru sau în două.
Malul vânăt, lungmetrajul de debut semnat de Andreea Borțun, e, prin opoziție aproape simetrică, un film inventiv la nivel de imagine, dar care pare că nu și-a găsit scenariul potrivit. Personajele sunt atipice, li să dă timp să respire pe ecran prin acțiunile lor, dar nu reușesc să trăiască împreună coerent în povestea din film. Malul vânăt e un film incomplet, care schițează în loc să contureze ceva precis, dar e și filmul unei regizoare care caută de la scenă la scenă soluții noi, tipuri de imagini pe care cinemaul realist românesc le-a refuzat până acum. Mi-ar fi greu să-mi amintesc, după o singură vizionare, o replică din film, dar încă mi-l amintesc vizual. Se vede în desfășurarea lui inteligența cu care regizoarea își gândește filmul și promisiunea unei voci personale și originale.
În mod neașteptat pentru mine, filmele românești cele mai impresionante din selecția acestui an au avut ca personaje copii și adolescenți: Atlasul universului de Paul Negoescu și De capul nostru de Tudor Jurgiu. Cazul lui Negoescu e în sine unul dintre cele mai interesante din cinemaul românesc recent. A început ca regizor de drame arthouse, a continuat cu dublul experiment de public Două lozuri și Încă două lozuri și și-a stabilit mai recent un perimetru artistic în care se amestecă aceste două tendințe. Scris împreună cu Mihai Mincan, cu o coloană sonoră de Marius Leftărache, Atlasul universului e unul dintre rarele filme românești recente care încearcă o estetică de mijloc, cu dialoguri precise și joviale și cu o acțiune simplă care poate fi rezumată în două rânduri. E un film care pare că vrea să ofere întâi de toate plăcere spectatorului – prin replici, prin muzică și sunet, prin imaginile uneori de-a dreptul sentimentale. Există o artă a nonșalanței, iar Atlasul universului aspiră să-i bifeze caracteristicile, să fie un film de văzut cu întreaga familie, dar în același timp să reziste și la a doua întâlnire cu privitorul. Aproape aceeași senzație, de distilare inteligentă și de delicatețe controlată, mi-a lăsat-o De capul nostru. Pentru cei care au mai văzut filme de Tudor Jurgiu, temele și mood-ul din cel mai recent film al acestuia nu sunt noi, dar de data aceasta ele sunt stăpânite mult mai bine. Pornind de la subiectul contondent al copiilor lăsați acasă cu rudele apropiate de părinții plecați la muncă în străinătate, Jurgiu și co-scenarista Anca Buja au reușit să facă un film care are gravitatea lui insinuantă, dar o depășește în mai multe scene prin autenticitatea și imaginația cu care sunt construite personajele. Fără îndoială, ajută mult pentru rezultatul final și distribuția excelent aleasă, care dă credibilitate acestei povești întâmplate în absența adulților.
Aceste filme nu sunt făcute, desigur, pentru cine urmărește lungmetrajele și scurtmetrajele prezentate an de an la TIFF, de nou-veniți. Dimpotrivă, ei și-au făcut un nume (cu excepția notabilă a lui Alexandru Baciu) în perioada de opoziție incipientă la principiile Noului Val, adică aproximativ din 2010 încoace. Această opoziție a însemnat la început adoptarea unor mici erezii în raport cu modelul abstract de realism al Noului Val: folosirea unui montaj ceva mai vizibil, adăugarea unei coloane sonore, hibridizarea cu genuri populare. Acest proces se vede și mai accentuat în filmele cele mai recente. Față de realismul clasic din Moartea domnului Lăzărescu, de pildă, unele dintre ele arată mai abstract și sunt mai atente la mizele sociale ale reprezentării, ca în Malul vânăt. Altele își descoperă propriul gen de umor sau de sentimentalism, vor să fie – în întâmpinarea unui reproș auzit ici și colo despre cinemaul românesc realist – accesibile, prietenoase cu publicul. Evident, există și rara excepție care nu poate fi descrisă decât în propriii termeni. Anul acesta, ea s-a numit Piatră foarfecă hârtie. Regizat de Adrian Sitaru, care de la începuturile carierei lui a tratat realismul într-o cheie personală și excentrică, acest film pare în primele minute să revină la formula din primul lungmetraj semnat de Sitaru, Pescuit sportiv – adică la filmarea din punctul de vedere al personajelor, în care camera devine, ca și convenție, una cu personajul. Nu durează însă mult până când Sitaru semnalează – prin glitch-uri de imagine, prin informații care se așază strâmb în intriga filmului – că acesta nu e un remake. Dimpotrivă, desfășurarea hipnotică a filmului te îmbie tot timpul să cauți un sens pentru cele întâmplate, iar un twist de final pune șiret în perspectivă halucinația vizuală de 90 de minute confecționată de Sitaru. E un film venit parcă de niciunde, dens, provocator, demn de mai multe vizionări. Dacă filmele cele mai responsabile în ultimii zece ani pentru desprinderea de realismul strict al Noului Val sunt cele realizate de Radu Jude, pe lângă încercări parțiale de contestare și desprindere cum sunt cele discutate mai sus, Piatră foarfecă hârtie ar trebui să reprezinte la rândul lui o bornă simbolică în acest sens – un film gândit de parcă anxietatea influenței în raport cu Noul Val nici măcar nu ar exista.