Romanele despre anii comunismului au ajuns, în sfîrșit, să fie atît de numeroase încît pot fi grupate pe categorii, împărțite după vîrsta autorilor, intenționalitate, amploare, după tipul de raportare la realitate, după acuratețe, nostalgie, furie, după tehnici și ambiții. Deja nu se mai pune problema dacă se va recupera literar această perioadă, ci fiecare autor vine să răspundă despre cum anume încearcă să o facă. Într-un fel, pentru un prozator care a prins măcar cîțiva de existență lucidă înainte de 89, devine o chestiune aproape de obligativitate în a-și proiecta propria viziune pe pînza istoriei. Acum, în arenă se află Dan Perșa cu Icar 89.
Nume consacrat, apreciat, Dan Perșa nu are nevoie de o prezentare detaliată. Este un autor care experimentează, care schimbă tipuri de scriitură, genuri, tonalități. Un autor ajuns de ceva vreme la vîrsta maturității artistice, dar care continuă să exploreze în căutarea unei expresii originale în care ar putea să se ancoreze. Tocmai de aceea este mai interesantă aici geneza acestui roman. Icar 89 a început, conform mărturisirilor autorului, ca o piesă de teatru, prin 1986, pe cînd se afla, ca tînăr stagiar, repartizat în orașul Gheorgheni. A fost scrisă de la bun început ca text de sertar, fără vreo iluzie că ar putea fi publicată. Apoi a transmutat, prin alchimia laboratorului de creație, într-un roman. Apoi a venit 1989, iar textul a suferit o serie de metamorfoze, de transformări induse de noul context, în care devenise brusc publicabil. Dan Perșa a lucrat, s-ar părea, pe tot felul de variante, pînă prin 2015. Iar tușa finală a venit acum, înainte de publicare, la mai bine de 35 de ani de la primul imbold. Icar 89 nu este și nu are pretenția de a fi un text de sertar recuperat. Este o proză modernă care preia doar din substanța inițială, refolosește și recombină.
Recombinarea. Jocul. Dimensiuni esențiale ale acestui roman. Există două linii esențiale ale romanului. Prima este cea istorică, de oglindire a ultimul an din regimul comunist din România. A doua este cea literară, a jocului cu și de-a textul. Și, pentru mine, aceasta este cea mai interesantă și de impact. Dan Perșa își construiește textul într-o manieră complexă, laborioasă, ludică și textualistă. Prea tînăr, ca autor, ca vîrstă a creației, el este unul care s-a format totuși în plină răbufnire optzecistă și, chiar dacă nu aparține neapărat acestei mișcări, urmele pe care aceasta le-a lăsat asupra sa sunt evidente și adînci. În spatele unei aparențe de simplitate și firesc, Dan Perșa pune în mișcare un impresionant arsenal de tehnici literare textualiste. Romanul are multe planuri. Există cel general, în care totul este asamblat și asumat de autorul Dan Perșa. De aici se deschide o ușă spre etajul inferior, în care avem un autor de rang doi, care dialoghează cu cititorii și cu autorul Perșa, un autor confesiv și manipulator. Există apoi un al treilea nivel, în care apare un alt autor, personajul principal, Radu Abur, care scrie un text (scenarii, cum le numește el) care la rîndul său este prezent în text și secondează, reflectă și distorsionează realitatea romanescă instaurată. Iar aici se deschide o nouă ușă, în care personajele discută despre text, realitate și valoarea de adevăr a celor două, din aceste speculații deschizîndu-se o altă dimensiune, cea care subsumează și relativizează totul. Este un angrenaj complex de fragmente care se văd în oglinzi deformate. Realități potențiale care se întretaie, se substituie sau există independent. Și adeseori nu îți dai seama, în timpul lecturii, pe care palier al textului te afli: pe cel al textului din text, pe cel al supratextului sau pe cel integrator. Dialogul permanent dintre aceste planuri care nu se exclud, ci se completează și se analizează reciproc, duce la o construcție foarte modernă, care are nevoie de un cititor avizat pentru a fi savurată după cum merită. Pesemne că un cititor obișnuit se va lupta încercînd să afle în permanență care este planul „adevărat”. Unde este realitatea și unde este ficțiunea. Un cititor versat va înțelege că miza stă tocmai în această permanentă ambiguitate și în această participare asumată a sa pentru a face textul să funcționeze. Plăcerea lecturii este capacitatea cititorului de a alege, de a se poziționa în raport cu lumea descoperită și a-i atribui un grad nu de verosimilitudine, ci de realitate. Din acest punct de vedere, Icar 89 este un roman de primă mînă. Un roman al jocului textual rafinat. Există cîteva note poate prea acute în cîteva pasaje inițiale, cînd Dan Perșa toarnă în pagini puțin cam multă teorie literară deghizată nu foarte inspirat într-un fel de text poetic (nu poietic, cum ar fi fost, poate, mai inspirat!) într-o încercare să zicem voalată de a recupera și cititori nefamiliarizați cu jocuri textuale dincolo de directețea prozei realiste. Pentru asta, orice autor are nevoie de mult mai multe pagini și de mult mai multă îndemînare. Și subtilitate.
Dacă în dimensiunea jocului textual romanul este un succes, în cea istorică este departe de a se ridica la același nivel. Faptele din Icar 89 sunt simple. Doi tineri ingineri, de circa 28 de ani, Radu Abur și Eugen Pamfil sînt repartizați (după moda epocii) în orășelul J din secuime, la CTCMR (Centrul Teritorial de Colectare a Materialelor Refolosibile). Dacă astăzi reciclarea și recuperarea stau pe coordonatele luminoase și nobile ale ecologiei și luptei pentru salvarea climei, în anii ’80 cei trei R erau o expresie ultimă a unei societăți care se mînca pe sine, se autoconsuma, epuizată, terminată, mizeră. De altfel, intreprinderea are un dublu rol simbolic, fiind atît un semn al societății materiale unde nu mai există nimic și tot ce mai există este din nou sfărîmat și redus la stadiul de materie primă, cît și un semn al unei umanități care este redusă la nivelul cel mai de jos, este descompusă în elementele sale primare, instinctive, piese din care se construiesc oameni noi, după chipul acestei societăți decăzute („România îmi pare un lagăr al materialelor și oamenilor refolosibili”). Cei doi ingineri au familii, șefi, prieteni, cunoștințe. Merg lunar în delegație la București. Chiulesc, mint, beau, fac sport, fac sex, dau șpagă, discută despre chestiuni filosofice sau despre cum să supraviețuiești. Iubesc și înșală. Se susțin și se sapă. Iar Radu scrie scenarii, un fel de text care ar putea fi piese de teatru oglindind realitatea sau chiar un jurnal al realității, căci în acest text personajele au numele reale ale celor din jur. Acțiunea debutează în luna ianuarie a anului 1989 și merge pînă la începutul revoluției la București, în decembrie. Atmosfera este foarte bine surprinsă, cu blocurile grosiere și nefinisate înconjurate de maidane mizere pe care nu mai crește nimic, cu un întuneric și un frig care par perpetue. Oamenii sînt preocupați permanent de mîncare și au probleme care într-o lume normală par ridicole, precum a găsi o cameră disponibilă într-un hotel care este oricum gol. Dar, cumva, romanul cade. Este o atmosferă pe care unii dintre noi am trăit-o, iar alții au întîlnit-o în înfiorător de multe alte romane. Ce e nou aici? Nimic. Subiectul aparent este prea mărunt, cu certuri și iubiri într-o intreprindere minoră dintr-un orășel excentric. Personajele sunt interesante, dar destinul lor, nu. Practic nu se întîmplă nimic deosebit, nimic dincolo de ceea ce s-a întîmplat în fiecare scară, în fiecare bloc al României anilor ’80. Într-un fel, apropiindu-te de final, te regăsești în personajul Eugen, care citește pe furiș paginile scrise de Radu: „Dar era dezamăgit. Nu găsea mare lucru în vorbele acelea. Mai degrabă naivități”. Cum aceste pagini sînt parte integrantă a romanului, aceste naivități cîteodată poetizate, alteori șarjate, fac parte integrantă din text și îl coboară la un nivel facil, de scenete. Romanul are în paginile sale o tensiune care lasă mereu senzația de așteptare a ceva. Ceva care nu se întîmplă niciodată. Oameni (aproape) banali într-o existență banală. Finalul, în care cineva moare la revoluție (puteți decide dumneavoastră cine), este ne-necesar și, în loc să deschidă o portiță spre ceea ce cititorul știe că va urma (tranziție și post-tranziție), închide parcă un capac peste niște destine care sunt departe de a fi exemplare. Sau semnificative. Sau interesante.
Ceea ce îi reușește totuși lui Dan Perșa, mai bine decît majorității prozatorilor care s-au luat la trîntă cu reconstruirea coloraturii perioadei, este permenenta stare de nesiguranță. Ambiguitatearelațiilor umane. A nu ști niciodată cine te toarnă, cine te poate turna sau cine vrea să te toarne. Jocul insecurității relațiilor umane este perfect orchestrat de jocul textelor paralele, în care un personaj ba este, ba nu este turnător. Personajele sînt alternativ bune și rele. Icar 89 este un joc perfect al ambiguității. Nici cei mai buni prieteni, nici soții, nimeni nu scapă de bănuială, elementul coroziv care atacă orice relație.
Icar 89 nu va fi un etalon al prozei scrise despre anii ’80. Dar oferă o plăcere rafinată de lectură pentru amatorii de jocuri textuale, și cea mai insuportabilă și apăsătoare senzație de nesiguranță, de incapacitate de a te feri de turnătoria instaurată de un regim dezumanizant. Ceea ce îi dă lui Dan Perșa un număr de atuuri în fața cititorilor potențiali.
Dan Perșa, Icar 89, Editura Humanitas, București, 2023