Sub zodia cancerului

Sub zodia cancerului

Sînt cărţi care scapă înregimentării în anumite genuri sau tipuri şi care, totuşi, sînt tributare pînă în cea mai intimă fibră unor şabloane, tipologii şi tipare. Cartea lui Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, este cu siguranţă una dintre acestea. Foarte aproape de final, autorul se confesează: „Mă pregătisem pentru un roman de ficţiune, plin de fanatisme religioase, de tenebre şi de drame. În locul lui, m-am aventurat într-o poveste autobiografică, despre scris şi despre moduri de a trăi sau de a supravieţui. Despre semne de punctuaţie şi despre miracole.“ (p. 258). Cel care cheamă câinii este un jurnal, mai exact o suită de însemnări gîndite programatic pînă la un punct, ale unui bolnav de cancer. Un mod, se confesează Lucian Dan Teodorovici, de a trece peste (şi dincolo de) boală. Jurnal încapsulat între cîteva pagini iniţiale şi finale ale unui proiectat roman care, aflăm, nu se va mai scrie. Astfel că volumul are liniaritatea simplă a confesiunii, tipică pentru diaristica unui bolnav, are jocul deloc disimulat al ficţionalizării realităţii, tributar reflexului de prozator pur-sînge care este Teodorovici, şi are autoreflexivitatea presărată cu mult livresc şi erudiţie, tipică omului de cultură care doreşte să fie direct şi subtil în acelaşi timp cînd se adresează cititorului şi posterităţii şi reuşeşte să o facă doar asumînd poziţii şi situaţii anterioare cunoscute prin lectură. Sumarizarea aceasta pare să portretizeze, realizez, un volum care se prezintă de altfel foarte simplu şi neprotocolar.

Sînt dator de la început cu o precizare: Cel care cheamă câinii este unul dintre cele mai reuşite texte semnate de către Lucian Dan Teodorovici de mult timp. În urmă cu mai mulţi ani, atunci cînd scriam despre Matei Brunul, vorbeam despre un roman foarte bine articulat, dar foarte sec, un roman în care sîngele se retrăsese înspre creier, cerebral, mai degrabă rece din punct de vedere emoţional. Cu puţină inimă. Aici, din contră, luciditatea e chemată să stopeze şi să disciplineze un discurs care, simţi din spatele frazelor, poate oricînd să vireze înspre o zonă viscerală. Şi în care prozatorul, să-mi fie scuzată observaţia cinică în context, se simte foarte bine. Teodorovici are vînă, are nerv, are emoţie. Este o carte care te ţine prins pînă la ultima pagină.

Volumul este structurat foarte meticulos. Autorul îi descrie chiar el structura şi îi precizează intenţiile. Există un intro şi un tablou final, practic o singură scenă tăiată în două şi care încapsulează restul textului şi care ar fi trebuit să fie începutul unui roman. Iniţial nu înţelegi legătura dintre pagini, apoi nu înţelegi rostul acestui artificiu, apoi Teodorovici îl explică şi, în fine, ca cititor îi adaugi şi tu cîteva valenţe. Cartea conţine astfel, între aceste paranteze literare, romanul cel nou care înlocuieşte romanul care ar fi trebuit să fie. Şi, în acelaşi timp, îmbracă ceea ce în mod normal ar trebui să fie un jurnal autobiografic la persoana întîi în hainele ficţiunii, lansînd de la început jocul realitate-ficţiune-joc de-a realitatea. Există un fragment în carte absolut superb despre un pacient al institutului oncologic căruia i s-au extirpat coardele vocale şi, nemaiputînd vorbi, şi-a alcătuit un caiet cu replici gata scrise prin intermediul cărora „dialoghează“. Finalul episodului este chiar frumos, la modul poetic. Apoi apare Teodorovici care se confesează şi admite că finalul acesta îi aparţine, că aşa ar fi scris textul dacă ar fi fost vorba de ficţiune. Şi apoi relatează faptele aşa cum s-au petrecut. Şi apoi mai dai cîteva pagini şi începi să te întrebi cît de mult din ce citeşti s-a întîmplat cu adevărat în realitatea imediată şi cît de mult s-a întîmplat în realitatea exclusivă a lui Lucian Dan Teodorovici. Şi realizezi, după alte cîteva pagini, că indiferent dacă s-a petrecut în realitatea noastră sau în realitatea ficţională, ceea ce scrie Lucian Dan Teodorovici are pur şi simplu valoare de adevăr. Iar cu acest pact al lecturii autorul se mai joacă deliberat, atît prin mici excursuri teoretice, cît şi prin scurte istorioare încapsulate cu mult meşteşug şi multă lucrătură metatextuală şi subtextuală.

Între paginile de început şi de sfîrşit, volumul e împărţit în capitole care punctează faze din evoluţia bolii, fiecare capitol fiind împărţit în două corpuri distincte, delimitate înclusiv vizual cu o steluţă. Prima parte e una autoreflexivă, cu notaţii, idei, teoretizări, digresiuni aparente, mult aparat postmodern de scriitură, în timp ce a doua ar trebui să fie partea hard-core de jurnal. În practică se întîmplă ca deseori elemente din partea a doua să fie ilustrări (posibile) ale unor teoretizări anterior expuse. Recunosc, nu îmi plac poveştile despre boli. Şi acum simt gustul oribil lăsat de altfel excelentul volum al Hanei Bota, Cînd în fiecare zi e joi. Dar Cel care cheamă câinii nu este un jurnal despre boală (deşi cancerul rămîne pivotul principal în jurul căruia se rotesc paginile), ci din timpul bolii. Subiectul este altul. Subiectul este Lucian Dan Teodorovici şi subiectul este literatura ca mod de viaţă sau ca viaţă. De altfel, jurnalul e provocat, mărturiseşte prozatorul, de o pancartă aruncată cu inscripţia Writing is the only way of life pe care o descoperă întîmplător şi care devine un fel de element de construcţie al cărţii, de motto, pretext pentru multe speculaţii de teorie literară, dar şi pretext al rememorării aproape al întregului traseu al bolii. Un scriitor nu poate scrie despre el decît reflexiv, problematizator şi încercînd deloc volat să se desluşească în oglinda pe care o propune textul său, încercînd să controleze imaginea, încercînd să controleze cititorul. Pentru ca apoi să constate că este propriul cititor şi indirect se auto-manipulează. „cum pot duce pînă la capăt aşa ceva?; despre ce am scris eu de fapt?; unde ar ajunge un posibil cititor când ar citi ultima pagină a cărţii ăsteia?“ (p. 154).

Lăsînd la o parte jocurile şi capcanele literare, Cel care cheamă câinii propune o incursiune foarte lucidă, foarte tăioasă, cu umor, dar unul amărui, reţinut (lui Lucian Dan Teodorovici în general par să îi surîdă istoriile sumbre, deşi fibra sa de narator care iese întotdeauna la iveală îl demonstrează mult mai potrivit pentru cele spuse fără încrîncenare) în realitatea imediată. Naraţiunea e mai degrabă un şir de episoade, unele istorisite sumar, altele în diagonală, altele cu lux de amănunte. Unind punctele descoperi crîmpeie din lumea medicală, din Iaşi, din Cluj, episoade de viaţă pe care Teodorovici le exploatează foarte bine. Cartea aminteşte de Atunci i-am ars două palme prin extraordinarul talent pentru construcţia textului scurt. Dacă pentru ansamblul mare, pentru întregul volum, prozatorul simte nevoia de schiţe preliminare, de teorie, precum şi de o execuţie inginerească, aici, la firul frazei, unde lucrează mai mult din reflex şi intuiţie, reuşeşte să fie percutant, exploziv. O naraţiune simplă, executată impecabil. Merită amintit episodul cu bătrînica martoră a lui Iehova care îşi însoţeşte soţul prezumat bolnav în salon. Merită amintit episodul cu cel care cheamă cîinii (de unde şi titlul cărţii), după cum merită amintit şi cel cu oglinda din casa bunicilor şi cel cu bătutul ochiului stîng. Dar Teodorovici este un bun narator şi atunci cînd virează spre eseistică.

Sigur, citind cartea te trezeşti chiar şi involuntar, ruşinat poate, cu întrebarea foarte omenească: oare a scăpat? Chiar şi în momentul în care conştientizezi că pentru tine, ca cititor, traseul cărţii a devenit altul decît cel care a rămas obligatoriu pentru autorul ei, legat inevitabil de testele finale care îi vor spune dacă boala a intrat sau nu în remisie. Chiar şi atunci cînd realizezi că volumul s-a transformat dintr-un monolog propus într-un dialog asumat, unul în care cititorul devine parte activă a lecturii şi interpretării, obsesia bolii secolului nu îţi permite să-i ignori implicaţiile terifice. Oricît de bine şi de inteligent e scrisă, o carte în care subiectul sau pretextul e contaminat de cancer rămîne sub această zodie, cu toate implicaţiile de lectură.

Mi-ar fi plăcut ca această carte să fi fost romanul pe care şi-l propusese Lucian Dan Teodorovici. Mi-ar fi plăcut să nu fi fost silit să treacă prin experienţele din care îşi distilează acest text. Pe de altă parte, îmi place textul care a rezultat şi îmi place să văd un autor care demonstrează încă o dată forţă şi talent. Poate următorul volum va fi totuşi un roman. Unul ieşit din zodia cancerului.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.